Nominalizarea e un moment greu în viața noastră.
Știu că e greu și să iei premiul. Ți l-ai dorit atât de mult, te aștepți să te facă fericit, să-ți schimbe viața, dar imediat ce l-ai luat, e clar că nu va face nici una, nici alta. De altfel, unul din principiile de viață pe care le deprindem la școala est-europeană este că, dacă luăm un premiu, e un semn de proastă creștere să ne bucurăm; reacția cuviincioasă este telefon închis, reverii posace, lecturi Ecleziast.
Știu că e greu și să nu fii nominalizat deloc. Ai muncit și iată că munca ta nu e recunoscută câtuși de puțin. Dar există în această situație o claritate, o prospețime care consolează, aproape înveselește. A doua zi, o iei de la capăt.
Odată cu nominalizarea însă, începe un scenariu mult mai dur. Asta pentru că ea te obligă 1. să ai încredere în cartea ta, la care sperai că nu va mai trebui să te gândești vreodată. Ești obligat să o scoți din raft, în gând, bineînțeles, și să găsești o formulă personală de solidaritate cu ea. Însă valoarea cărții odată publicate se dovedește indecidabilă pentru autor. Degeaba te mai uiți la copertă, degeaba deschizi la întâmplare să citești obiectiv un pasaj. Indiferent ce instrumente de evaluare critică ai mai avea, ele patinează ca roțile pe gheață. Textul poate să pară, pe rând, și în mod absolut plauzibil, produs de cineva care a studiat serios problema, sau de un impostor fără sare și piper. Așa că nu-ți rămâne decât 2. să ai încredere în juriu. Încrederea e însă un exercițiu de imponderabilitate care, în țara noastră concretă, ne vine tare greu.
Sigur că toate astea nu li se aplică celor din categoria „pe mine nu mă interesează mascarada asta, premiile sunt date de găști pentru găști“, „eu nu citesc nici o recenzie, nu mai există cronicari ca pe vremuri“, „eu îmi știu valoarea, scriu pentru istorie“. Umblă vorba că cei care fac asemenea mărturisiri nu sunt tocmai sinceri. Dar chiar dacă sunt, eu prefer un scriitor care gândește altfel. Îl prefer pe cel care, oricât ar fi de convins de excelența lui, continuă să aibă îngrijorări mundane: romanul va fi oare publicat? citit? apreciat? premiat? mi se vor vira drepturi de autor? Pentru că am impresia că lucrurile înalte se scriu din uzura contingentului, nu din iluminare.
Ai fost, deci, nominalizat. Zi de zi, până la anunțarea premiului, te frămânți. Ești convins că n-ai nici o șansă, ești un outsider. Dar uneori taberele sunt atât de certate între ele, încât îți dau ție premiul ca să scape de el. Există de doi bani speranță. Apoi, fără nici o tranziție, te întrebi cum să-ți începi discursul, cui să dedici acest premiu. Apoi, iar, cartea ta e lipsită de orice valoare. Apoi, cărțile tuturor celorlalți sunt lipsite de orice valoare. Cărțile lor sunt excelente. De ce n-am plecat din țară? De ce n-am rămas în țară? De ce, imediat după bacalaureat, n-am fugit la mare cu Andreea Iavors? Ce sens are să scrii, când un juriu de șapte oameni te premiază, dar librăriile au vândut în total șase exemplare?
Cam așa îmi amintesc că se întâmplă lucrurile și în Fragii sălbatici. Declanșatorul acțiunii e foarte neobișnuit, adică nu o boală, un război, sau un accident: bătrânul profesor pur și simplu află că va primi un fel de premiu pentru întreaga activitate, un titlu de doctor onorific, parcă. În toată călătoria pe care o face spre sud până la universitatea respectivă, omul e complet răscolit, își amintește tot, reevaluează tot. Ăsta nu mai e premiu, e o pedeapsă. O fi bine să reevaluezi, dar dezmorțitul minții costă. Sigur că aici Bergman nu vorbește de o nominalizare, dar fiindcă există un întreg traseu de parcurs până la premiu, cu oscilații dureroase ale lucidității, situația seamănă mai mult cu distanța între nominalizare și premiu mai degrabă decât cu telefonul care te anunță că „ai luat“.
Premiul din film e oferit la Lund în limba latină, după ce s-a tras cu tunul. Nu pledez pentru introducerea acestor detalii în ceremonialul literar de azi. Dar culmea e că, tocmai în timpul premierii, savantului inventat de regizorul suedez îi vine ideea de a-și scrie memoriile.
1 Trackback