Rubrici  -  Radu Pavel Gheo  -  Revoluția de demult  -  

Săptămâna aceasta se împlinesc (s-au împlinit) 31 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, care a marcat prăbușirea regimului comunist în România.

Probabil că jurnalele de știri vor comemora/ rememora evenimentul pe scurt, vor apărea unele texte de tipul „a fost sau n-a fost“, se va mai comenta puțin la temă, dar momentul va trece aproape neobservat – oricum, mai neobservat decât chinurile facerii noului guvern (pe care peste doi-trei ani îl vom uita cu totul).

Eu însumi voiam inițial să scriu săptămâna asta un text despre dilemele alegerii cadourilor de sărbători. Mi s-a părut o idee simpatică. Totuși nu pot: am trăit zilele acelei revoluții pe pielea mea, am fost în decembrie 1989 în Timișoara și eram destul de tânăr pentru ca tot ce am văzut atunci să mă fi marcat pe viață. Pe de altă parte, nu condamn trecerea lentă în uitare a momentului. La urma urmei, au trecut 31 de ani. E mult. La 31 de ani după terminarea ce­lui de-al Doilea Război Mondial, când pomenea cineva despre evenimentele din acel război, cele întâmplate mi se păreau pierdute într-o altă lume, populată otova de figuri istorice dispărute, care nu mai aveau mare lucru în co­mun cu noi. Cei care trăiseră războiul și fuseseră destul de maturi ca să îi asimileze și să-i înțeleagă dimensiunea și importanța erau deja vârstnici și, poate, blazați: văzuseră între timp multe altele, poate chiar mai rele. Iar memoria colectivă activă se constituie dintr-o serie de amintiri fotografice a căror culoare se șterge încetul cu încetul odată cu trecerea anilor.

Treizeci de ani e mult. Între timp s-a maturizat o generație care în 1989 nu era destul de vârstnică pentru a simți marea eliberare adusă de revoluție și crește deja o alta pentru care momentul 1989 e doar o poveste, precum cele cu bătălia de la Mărășești sau, pour les connaisseurs din vremuri vechi, cu sirena lui Vasile Roaită, sursă de nenumărate și insolente poante printre școlari. Așa că nu mă deranjează prea mult lenta uitare istorică a Revo­luției din Decembrie. E bine că am avut-o, ca să o putem uita.

Supărătoare e insistența cu care apar mereu teze conspira­ționiste și scenarii cu comploturi și organizații subterane. Fenomenul e firesc: oamenilor le place să caute planuri tăinuite și adevăruri ascunse; le dă senzația de putere, de înțelegere a lumii. Și, într-un fel, poveștile false despre revoluție reafirmă puterea ficțiu­nii asupra adevărului istoric (ceea ce pentru un scriitor ar trebui să fie reconfortant). Rău e că acestea relativizează vinovăția celor aflați atunci la putere, a Securității sau a liderilor armatei. Unora chiar le ușurează povara vinovăției ori măcar a lașității. De-a lungul anilor au fost destui oameni interesați să construiască o narațiune paralelă cu realitatea, care să-i exorcizeze de vinovății ori păcate.

Lucrul cel mai trist e însă că, pe măsură ce astfel de teorii ale conspirației se fixează în imaginarul colectiv, ele estompează eroismul autentic al celor care au ieșit în stradă în decembrie 1989, riscându-și libertatea și viața, fără să știe de existența vreunei conspi­rații, fără ca măcar să fie siguri că regimul comunist va fi răsturnat. Fiindcă adevărul – istoric, verificabil, demonstrabil, în măsura în care se poate demonstra ceva aici – este că nu a existat nici o conspirație. Dorințe de complot, planuri de răsturnare a lui Cea­u­șescu, probabil că da; doar că în gol, fără curajul sau putința de a acționa. Revoluția a început și a doborât regimul comunist pentru că lumea o dorea, pentru că exista o tensiune în aer ce trebuia să se descarce – și pentru că mitul cu securiștii atotștiutori și capabili, care dirijau și controlau totul, ascundea doar delăsare, aroganță și incompetență. Mișcarea de la Iași din decembrie 1989 a fost ușor de înăbușit, pentru că a fost anun­țată de la bun început ca o încercare de răsturnare a regimului. La Timișoara însă un protest aparent mărunt, al unor etnici maghiari reformați, a fost trecut cu vederea pentru că nu era politic, anticomunist, anticeaușist: erau doar niște unguri care se agitau pentru un popă. Iar când organele de represiune au înțeles pericolul, era deja prea târziu.

Asta a fost: mai simplu decât încâlciturile conspiraționiste. Acolo au existat niște oameni curajoși, dornici de libertate, care și-au riscat viața. Putem să-i uităm încetul cu încetul: e firesc, ține de firea omului. Dar să nu le minimalizăm sacrificiul, fiindcă altfel ne minimalizăm pe noi înșine. Și așa nu stăm prea bine cu respectul de sine.