Dacă m-ar fi întrebat cineva, cu câteva zile înainte să înlătur kilogramul de burete care a protejat discul de față, ce sugestie vinilistică aș face de sărbători, sigur n-aș fi ezitat să numesc productele vreunui ex-component al trupei Pink Floyd, un My Dying Bride, ceva blues ori, feblețea mea, melancolicii Ist Ist.
Dar a venit curierul cu îndelung așteptatul vinil finanțat de Fundația culturală Jazz Banat (maestru de ceremonii – Marius Giura, care este și director artistic, și coproducător al discului). Știam de anul trecut că apariția este iminentă. Amânarea s-a datorat unor cauze obiective ori de alt fel, inutil de pomenit.
N-am să caut nod în papură, însă nu mă pot preface că nu observ amănunte lesne de evitat, dacă atenția „făptașilor“ nu era zburătăcită de bucuria realizării. Titlul înscris pe coperta I este: PETRE IONUTESCU & DANIEL DOROBANTU – ALIVE AT GARANA JAZZ FESTIVAL. Indicația, nediferențiată grafic, se repetă și pe etichetele plăcilor, și pe ultima copertă, laolaltă cu denumirea pieselor, numele artiștilor, colaboratorilor etc. Lipsa diacriticelor – la cuvintele în limba română – nu mă determină să bănuiesc vreo neglijență de redactare, ci… țintirea pieței de desfacere peste hotarele României (pesemne fiindcă audiofilii autohtoni n-or avea bani pentru dublul LP)! Desigur, orice ascultător suficient de instruit știe ce înseamnă cuvintele scrise cu un corp de literă elegant, iar eu par cârcotaș; dar de ce oare asemenea chestii îmi zgârie retina? De ce nu putem face și noi (inclusiv eu!) lucrurile așa cum trebuie?
„De ce tragi clopotele, Mitică?“ „De-al dracu’, monșer!“, îmi vine să răspund. Pentru că te-apucă dracii când vezi două neglijențe impardonabile. Anume: 1) muzica discului a fost înregistrată la Festivalul de jazz de la Gărâna (care nu-i totuna cu Garana!) – în ce an? Eu am uitat; alții, mai ținători de minte ca mine, eventual prezenți la concert, pot să știe; dar amatorul de peste timp și spații? 2) Petre Ionuțescu se exprimă cu trompeta și pianul; Daniel Dorobanțu cu diverse echipamente electronice prevăzute, evident, cu claviaturi. Attila Lukinich a făcut mixarea și masterizarea. Însă niciunde nu scrie cine este compozitorul (sau compozitorii) pieselor! Au căzut ele din spațiul intergalactic direct sub degetele artiștilor? Sunt preluate după vreun Eno, Garbareck, Molvaer sau Jarre? Mister! În fine, aș mai putea găsi o lipsă: unde anume s-a matrițat/ fabricat obiectul în sine? Sunt destui viniliști chițibușari, care vor să fie informați asupra firmei respective, unii știu dacă merită sau nu încredere. Cum e ceva doar pentru cunoscători, să trecem peste!
Indiscutabil, simfonia captată pe vinil are puterea metafizică să transporte ascultătorii în alte lumi, reale sau virtuale. O știu bine. Mi-a însoțit călătoriile imaginare, cu sau fără videoclipuri ce scaldă ochiul în efecte magice și turbioane fantastice. Muzica n-are nevoie de nici un cuvânt alături. Tocmai de aceea mă abțin să o „disec“. (Ce să comentezi la frumusețea absolută?) O apreciez, ba chiar o iubesc de peste două decenii. Am scris câte ceva despre Daniel Dorobanțu a.k.a. Thy Veils. Mi s-ar părea pueril să-i laud isprăvile artistice, după ce am pus un cuvânt la baza lor. Am învățat multe de la el, și-i mulțumesc aici, public. Mă simt dator să-i sprijin eforturile, așa cum pot. În cazul de față însă, am simțit un fel de gust amar, neputincios constatând minusurile… minuscule, semnalate mai sus, ușor de înlăturat cu ajutorul unei priviri detașate.
Nu sunt perfecționist, nici absolutist; dar cred că apariția putea fi ireproșabilă. Mențin recomandarea discului drept cadou sărbătoresc. Muzica e minunată și merită toți banii. Dacă mai găsiți vreun exemplar. Eu l-am prins, într-un magazin online, pe ultimul: 190 lei, livrat la poartă.
1 Trackback