N-are rost sa ne imaginam sfinxul grec atirnind mort pe stincile de la portile Thebei, unde s-a pravalit dupa ce Oedip i-a raspuns la intrebare. Mai degraba ar trebui sa observam ca el contesta indiferenta sfinxului de la piramide. Probabil, in acest caz, o optiune e necesara. Abia atunci vom sti daca melancolia anticilor a fost mai profunda decit cea a modernilor.
Spun sfinxul, dar pot foarte bine sa-mi aduc aminte o noapte de iarna cind, pe un drum izolat, la poalele muntilor, dincolo de un riu pe care tocmai il trecusem, am zarit deodata, la vreo treizeci de pasi in fata mea, doi ochi sticlind sulfurosi si rai. Era un lup. Nici nu stiu cind am trecut riul inapoi. Am auzit apoi altii urlind undeva prin padurile viscolite. Si stind acolo, surescitat la maximum, mi-am dat seama ca voi ingheta. Atunci am inceput sa strig si, aprinzind toate hirtiile pe care le aveam prin buzunare, am pornit, silindu-ma sa nu ezit, spre locul unde se afla lupul. O usurare imensa m-a invadat in clipa cind am vazut ca se da la o parte din drum si puteam astfel sa trec mai departe. Spaima mi-a lasat numai o senzatie de greata care m-a urmarit si in somn.
Imprejurarea aceea, in care nu-mi recunosc alt curaj decit de a fi cautat o iesire din frica, m-a invatat cel putin atita cit si legenda lui Oedip in materie de orgoliu. Ochii lupului m-au obsedat in toti anii de atunci. Si as fi vrut sa am totdeauna puterea sa fiu ca in acea noapte. Daca n-am facut-o, iata macar ca nu mi-e teama s-o marturisesc. Ma grabesc, insa. Sintem inca in pauza dintre intrebarea sfinxului si raspunsul lui Oedip. Un asemenea moment se afla, bineinteles, la o raspintie de drumuri. Oedip va decide singur pe care dintre ele va porni.
Ar trebui sa notez ceea ce vad… o mare pustie, arbusti inrositi de vint pe coasta, petice de zapada care, cind am sosit, erau mai mari, o lumina pagina ca in ultimele pinze ale lui Van Gogh, amintind mai degraba de Dionysos decit de Apolo… Dar nu. Altceva are insemnatate acum. Si e firesc sa ma intreb: ce ma intereseaza pe mine zeii antici in acest sfirsit de iarna de la care nu cer si nu astept decit bucuria de a ma uita linistit la soarele de-afara si gindul ca diseara ma voi culca la fel de calm apropiindu-ma de moarte cu inca o noapte? Poate ca sub mastile lor desacralizate gindesc mai limpede si voi avea curajul de a nu-mi alunga gindurile ce nu-mi convin. Caci a gindi e, fara indoiala, o chestiune de demnitate si de curaj, dar e si singurul mijloc de a ne revolta impotriva mortii. In fond, nu ma intereseaza atit zeii grecilor, cit ce voi gasi sub mastile lor. Vreau sa-mi pun singur intrebarea sfinxului si sa incerc un raspuns. Si nu-mi dau seama de ce socoteste Hegel ca trebuie sa ne produca incintare aceasta legenda. Mindria de a nu trisa mi se pare un sentiment mai adevarat. Nimeni nu poate eluda obligatia de a se intilni, intr-un fel sau altul, cu sfinxul si de a-l privi drept in ochi, fara pedeapsa unui suflet steril. Daca as da la o parte acest gind, ar insemna sa uit ca nimic durabil nu se poate intemeia pe indiferenta. Desi inteleg ca in realitate raspunsul e mult mai greu si mai complex decit cel al lui Oedip. Ce faci cu sansa de a nu trai zadarnic? Iata ce intreaba, de fapt, sfinxul. Lasitatea si frigul incep de la raspuns. Restul nu e decit consecinta logica.
Bossuet pretindea ca omul a devenit pacatos cautindu-se pe sine si a devenit nefericit gasindu-se. Prefer sa-l cred pe Socrate. Dealtfel, filosoful descult din Atena era el insusi un sfinx uman care se plimba prin agora si punea intrebari. Procesul si condamnarea lui la moarte sint o dovada de lasitate din partea Atenei care, nemaiindurind aceste intrebari si neavind indrazneala sa raspunda pina la capat, a pus la cale o crima. Dar niciodata crimele n-au putut tine locul unor raspunsuri si, din pacate, un asemenea adevar a trebuit sa fie de prea multe ori redescoperit. Ne ramine sa repetam o fraza din Aristotel, „Cite s-au intimplat e evident ca-s cu putinta, altminteri nu s-ar fi intimplat”, si sa ne reamintim ca Socrate propunea indrazneala de a iesi in fata sfinxului si fidelitatea fata de raspunsul dat.
Venind la mare acum si intr-un asemenea loc izolat, chiar daca motivele de sanatate care m-au determinat s-o fac nu-mi lasau alegere, mi-am asumat riscul singuratatii. Zilele si noptile trec aici insotite de acelasi vuiet monoton de apa anxioasa. Valurile se rostogolesc continuu din larg si se sparg de stincile care dau golfului un aer de cetate medievala. Arborii desfrunziti prin care zaresc tarmul nu reusesc deocamdata sa atenueze aceasta impresie de peisaj alcatuit din apa si piatra. Insa nu e tocmai ceea ce m-ar putea ajuta sa-mi vad limpede gindurile? Nu tot ce atingem devine estetica. Dar tot ce atingem ar trebui sa devina morala. Singuratatea vrea sa se decida intre indiferenta si intrebari…