La azil, cei mai multi batrini erau retrasi, posaci, inchirciti in lumea dinlauntrul lor, cit de vie n-am cum sa stiu; din ea razbateau slabe pilpiiri in afara. Pe acestia ii vedeam mai rar, pe unii chiar foarte rar, tristetea fiind de obicei discreta, si n-as putea spune mai nimic despre ei. Cind incerc sa le reconstitui figurile, abia reusesc sa-mi amintesc cite un amanunt: un tic, o privire, o voce. In rest, nu mai vad decit aceleasi halate de un visiniu spalacit de care ma izbeam in fiecare zi. Am cunoscut mai bine numai un grup de batrini care, pe fundalul tacerii celorlalti, umpleau scena cu birfelile si curiozitatile lor. Ei constituiau, ca sa zic asa, viata vizibila a acelui mic univers. La ei ma gindesc cind spun „batrinii”. De regula se stringeau pe peluza din fata azilului si discutau, luau in raspar totul. Marea aproape ca n-o priveau. Nu mai aveau putere sa faca baie, intrau doar linga tarm, asemenea copiilor, cind era foarte cald, vara, si traiau de prea multi ani in orizontul imbicsit al azilului ca sa mai aiba ochi pentru spectacolele grandioase ale naturii. Unii abia isi tirau reumatismele pe coridoare, iar daca rideau li se vedea gura stirba. Singura razbunare impotriva acestor nenorociri era placerea de a avea pareri despre orice sau de a asculta ce cleveteau cei mai circotasi. Daca li s-ar fi interzis asta, ce culoare ar mai fi avut viata? s-ar fi putut duce sa se arunce de pe stinci, la capatul falezei, unde apa era adinca si facea virtejuri ametitoare. Privindu-i, nu ma puteam abtine, recunosc, sa nu fiu multumit ca eram tinar. Asa e omul; cauta mereu sa se consoleze si sa-si dea curaj, cu ochii la defectele altora; e destul sa-l vada pe altul mai nenorocit decit este el insusi ca sa spuna ca, totusi, viata n-a fost ingrata cu sine. Dar nu-i desconsideram pentru batrinetea lor. Cu exceptia Mopsului, la inceput mi-au fost chiar simpatici si ma distra sa le ascult povestile.
…………………………………
Dar oricit de proasta era parerea pe care o aveam despre mine, tot am ramas perplex in clipa cind m-a fulgerat banuiala ca amintirile la care se refereau batrinii puteau fi, in intregime sau in parte, pura inchipuire. Asta s-a intimplat intr-o zi in care Mopsul se lauda: „Hei, puisori, in meseria mea n-aveam voie sa gresesc. Daca nu prindeam bara, adio. In citeva secunde ar fi trebuit sa-mi fac formalitatile pentru lumea cealalta. De aceea am invatat sa fiu mai atent decit altii. Siminel, tu daca greseai nimereai cel mult intr-o hazna, Anton, daca gresea, il tinea pe altul mai mult ori mai putin decit trebuia la racoare, Hingherul scapa o javra, Calugarul pierdea o liturghie, in vreme ce eu… Eu traiam cit timp nu greseam, incit trageti si voi concluzii de aici”. Ceilalti se enervasera. Nu stiu de ce atunci am fost aproape sigur ca Mopsul nu fusese niciodata acrobat la trapez si ca mintea cu nerusinare. N-aveam nici un temei pentru banuiala mea si totusi am inceput sa fiu mai atent. Ce se intimpla acolo? Intr-o clipa, toti mi s-au parut niste acrobati care jucau fara plasa, dar nu intr-o arena, ci deasupra realitatii, trancanind despre un trecut pe care si-l nascoceau ori si-l corectau, si-l completau; de ce? Aveam senzatia ca intrezaresc urme de fard in ridurile batrinilor. M-am suspectat ca le atribuiam propria mea dedublare, ca imprumutam realitatii o subrealitate care nu era decit in mintea mea. In zadar. Din ziua aceea n-am mai putut sa ma lepad de aceasta obsesie, ca asistam la un joc de masti; ea s-a cuibarit in gindurile mele intime, a prins radacini, a inflorit si n-am mai reusit s-o ignor.
…………………………………………
Intr-o privinta ii admiram pe batrini. Ce reusisem eu? Sa ma revolt impotriva tatei? Sa ma prefac modest, ca sa-mi servesc mai bine vanitatea? Fleacuri. Ei isi jucau chiar amintirile la trapez! Auzisem despre niste insecte care fac intepaturi otravitoare altor insecte, fara sa-si omoare victimele. Paralizate, acestea continua sa traiasca, iar insectele otravitoare isi depun ouale in corpul lor, transformindu-le in hrana vie. Asa se intimpla si cu batrinii. Nu mai puteau sa-si ofere nimic la virsta lor, in azil, in schimb le raminea golul lasat de trecutul de care se despartisera; el era hrana vie pentru imaginatia lor. Puteau sa-si dea friu liber inchipuirii, sa minta, sa viseze, sa-si remodeleze amintirile, de parca timpul era de ceara, si se fereau cu grija sa se mire de altii pentru ca la rindul lor sa fie crezuti. Numai cind aparea Arhivarul deveneau reticenti si stinjeniti, stricind, atunci, totul. Antipatia pe care mi-o inspirase omul dintre hirtoage si care sporise destul de repede (se pretindea istoric de meserie, dar in afara de istoria azilului nu stia probabil nimic) ma facea sa nu vad cu ochi buni stinjeneala si teama lor. Ma enerva faptul ca se gudurau in jurul mitocanului de Arhivar, ca-l salutau, plini de respect, ca sa-i cistige bunavointa, desi intelegeam de ce se purtau asa. Stirpitura stia tot, despre fiecare! Era gardianul trecutului lor, notat constiincios in hirtoagele ingalbenite, clasat, ordonat, pregatit pentru orice, inclusiv pentru compromiterea celor care nu i-ar fi fost pe plac, de aceea isi permitea, viezurele, profitind de rolul lui, sa rinjeasca trecind pe coridoare. Cine ar fi indraznit sa-l puna la punct? Batrinilor si chiar doctorilor le era frica de el. Arhiva fiind pe mina lui, la discretia lui, putea sa masluiasca orice, ori sa divulge unele lucruri neplacute. Era de ajuns sa scape o vorba, birfitori existau destui in azil. O asemenea perspectiva ii intimida si chiar ii infricosa pe toti, silindu-i sa fie prudenti, iar Arhivarul abuza de asta purtindu-se ca unul din acei mici despoti care repeta la bucatarie ceea ce au vazut in salon. Isi arata dintii stricati si putrezi, de-ti venea sa-l plesnesti peste mutra, avind aerul cuiva care zice in gind: „Lasa, nu ma pacalesti tu pe mine. Eu stiu cine esti in realitate. Fa pe desteptul cu altii”.
……………………
Si acum, scuzati-ma, e cazul sa ma pregatesc, fiindca furtuna incepe, mi se pare. De ce-ati lasat capul in pamint? Putin mai devreme cind m-am uitat printre scinduri sa vad daca a nins, intrucit am simtit un miros ciudat de zapada, cerul era inca plin de stele, dar o simt. O aud. Si daca judec dupa vuietul vintului, e asa cum mi-am imaginat-o, asa cum mi-am dorit-o. Infricosatoare. Parca lumea se naruie pentru a se naste din nou. O, fii binecuvintata noapte care nasti! Da, domnule, destinul n-are decit sa behaie acum ca o capra. Nu mai am chef sa-l acuz. Nici pe el, nici azilul. De altfel, azilul n-a facut decit sa dezvaluie ceea ce exista in mine. Il purtam in mine, fara sa stiu, ca pe un virus. Sint totusi un om norocos! E jalnic sa-ti irosesti viata si sa n-ai curaj sa te inalti macar o clipa deasupra a ceea ce ai stricat, ai pierdut, ai irosit, sa te ridici intr-o furtuna purificatoare. Numai de nu m-as impiedica de ceva inainte sa cobor in hangar, inainte sa decolez, ramas bun, domnule… inainte sa simt prima rafala de vint… ah, cum curg stelele… inainte sa…