Institutul Cultural Roman (ICR) va organiza, pe 20 mai, o intalnire cu artistul Matei Bejenaru, in cadrul celei de-a cincia runde a proiectului „Arte Martiale”.
Sub titlul „Crizele alimentare – traume ale Romaniei recente”, Matei Bejenaru va propune o analiza asupra consumului alimentar in Romania din ultimele trei decenii, ilustrata cu grafice si date. Expunerea va fi urmata de „Teritorii diluate”, o suita de harti prezentate si comentate de Octavian Groza, co-autor al Atlasului Romaniei, care, potrivit ICR, „vor ilustra modul in care «sapa» (e)migratia la radacina teritoriilor locale, regionale, precum si a celui national”.
Moderatorul evenimentului este criticul de arta Erwin Kessler.
Populatia Romaniei a cunoscut in ultimele decenii mai multe perioade de penurie cronica de alimente de baza, in ciuda unui potential agricol considerabil. Poate cea mai dura experienta a fost seceta din anul 1946, care a intarit criza profunda in care era atunci societatea romaneasca, aflata in plin proces de sovietizare si instaurare a comunismului.
In acea perioada, economia romaneasca era predominant agrara. Infrastructura petroliera de pe Valea Prahovei, o importanta sursa de venituri, fusese aproape distrusa de bombardamentele anglo-americanilor din 1944, iar productia industriala concentrata in partea de vest a tarii, era la pamant. Mai mult de 80% din populatia Romaniei traia la sate practicand o agricultura primitiva. Tatal meu imi povestea ca, in timpul marii secete, bunicul sau a plecat dintr-un sat din sudul Moldovei, cea mai saraca si mai rurala zona a tarii, pana in mai prosperul Banat pentru a cumpara faina pentru familie. Pentru ca banii nu aveau valoare datorita hiperinflatiei de dupa primii ani de razboi, el a dat pentru trei saci de faina trei binocluri profesionale germane gasite la marginea satului unde au fost lupte intre armata germana si cea sovietica…
Pana la inceputul anilor ’60, agricultura romaneasca a fost colectivizata cu forta, singurii care au scapat de acest proces fiind taranii din zonele montane. Anii ’50 au fost ai tichetelor de masa si pentru imbracaminte. Rationalizarea alimentelor a fost atunci o masura impusa de autoritatile comuniste pentru a controla situatia in orasele a caror populatie incepuse sa creasca prin venirea tinerilor de la tara, impinsi cu forta pentru a „construi marile combinate”. In colhozurile comuniste, botezate CAP-uri (Cooperative Agricole de Productie), s-a trecut treptat la o mecanizare a agriculturii, fapt care, alaturi de construirea unei retele de fabrici de produse alimentare, a facut ca, de pe la mijlocul anilor ’60, situatia sa se amelioreze considerabil.
Perioada 1965-1971, denumita ulterior, „mica perioada liberala din comunismul romanesc”, a fost una de relativa prosperitate, care trebuie judecata la nivelul si pretentiile calitatii vietii Romaniei comuniste de atunci. Astfel, dintr-un salariu mediu de 1200 Lei din 1971 (oficial, atunci paritatea era de 18 Lei pentru 1 Dolar american), o familie de trei persoane cheltuia pentru masa aproximativ 800 Lei. Romanii aveau posibilitatea atunci de a consuma si alimente de import, mai ales din tarile socialiste, dar si din unele tari din lumea a treia care produceau citrice sau banane. Pe la sfarsitul anilor 60, Romania avea doua fabrici de imbuteliere sub licenta Pepsi Cola, dar bauturile „cu gust occidental” se gaseau mai ales in restaurantele de lux din Bucuresti si din marile orase din tara, dar mai ales pe Litoralul Romanesc, unde incepusera sa soseasca si primii turisti vestici. O exceptie interesanta o constituia sistemul mandatarilor, o forma hibrida de privatizare a unor servicii din perioada 1966-1971, care a condus la existenta unor patiserii, carmangerii si restaurante private cu servicii superioare celor de stat. Imi amintesc ca, in copilarie, aveam sansa sa beau Pepsi-Cola la o astfel de simigerie dintr-un mic oras de provincie, tocmai datorita faptului ca proprietarul se putea aproviziona special de la Bucuresti.
Anii ’80: o tragedie alimentara
Primele semne ale crizei alimentare din Romania comunista au aparut la sfarsitul anilor ’70, odata cu inceperea platilor creditelor contractate de Ceausescu cu aproape un deceniu mai devreme pentru tehnologizarea industriei comuniste. Esecul acestui proces a avut ca efect marirea exporturilor de materii prime si produse agricole si alimentare, fapt care, gradual, a dus la o continua degradare a nivelului de trai. Rationalizarile temporare ale uleiului comestibil si a zaharului din perioada 1978-1979 au fost doar preambulul tragediei alimentare din anii ’80. Acestea s-au resimtit mai ales in orasele mici si la sate, Bucurestiul avand o situatie privilegiata in aprovizionarea cu alimente.
La mijlocul anilor ’80, dictatura personala a lui Ceausescu devenise insuportabila, iar populatia era supusa unor incredibile privatiuni pentru o tara europeana pe timp de pace: alimentele de baza – painea, laptele, carnea – aproape disparusera din magazine, in apartamante nu mai era caldura iarna, se introdusesera ratiile de benzina de 20 de litri pe luna, iar soferii particulari puteau conduce masinile doar doua duminici lunar. In magazinele alimentare se puteau gasi doar compoturi si conserve de legume, picioare de porc denumite ironic „adidasi” sau creveti vietnamezi.
Pentru a putea cumpara paine, lactate sau carne, trebuia sa stai la cozi interminabile uneori si o noapte intreaga. In asemenea situatii, oamenii au fost fortati sa se adapteze fiecare in felul sau, strategiile de supravietuire luand uneori forme hilare. Multi dintre muncitorii din orase, care se mutasera de la tara ca urmare a procesului de industrializare fortata initiat de Ceausescu in anii 70, au inceput sa se aprovizioneze cu alimente de la gospodariile familiilor lor de la tara. Chiar daca regimul comunist dorea sa tina sub control cresterea animalelor, in multe cazuri, oamenii cresteau si sacrificau clandestin animale, de la porci pana la vitei si chiar vite mari. Penuria de produse alimentare a facut ca fiecare sa fure cate ceva de la locul de munca. Fier, piese de mobilier, piese auto, combustibil, haine si incaltaminte, chiar si carti, pentru a nu mai aminte toate tipurile de alimente care erau sustrase de muncitori, ingineri si directori pentru folosinta personala sau pentru a fi ulterior schimbate in alte servicii si produse.
Trocul inlocuise banii reali. Nimeni nu a murit de foame, dar aproape fiecare trebuia sa se descurce pentru a-si asigura hrana sau sa mamance ceva mai bun. Magazinele alimentare cu regim special, accesibile doar elitei comuniste, ofiterii din serviciile secrete sau din Militie si chiar pentru unii directori de intreprinderi, ofereau alimentele mult ravnite de „muritorii de rand” la preturi reduse.
Am cunoscut oameni care furau carne si salamuri ascunse in lenjeria intima, altii isi confectionasera tricouri cu rezervor in care puteau fura zilnic coniac, vin sau bere. Eu insumi, ca student, faceam rost bere in saci de plastic de 15-20 kg dintr-o fabrica prin „colaborarea” cu muncitorii si paznicii de acolo. In toamna anului 1988, cu ocazia nuntii mele, socrul meu a trebuit sa aduca un porc transat la restaurantul unde s-a organizat petrecerea, deoarece nu exista „materie prima” pentru prepararea fripturilor si a gustarilor. In ultimii ani ai dictaturii comuniste, multi oameni isi preparau singuri carnea adusa de la tara. Intre blocuri, in preajma Craciunului, oamenii instalau afumatori pentru carne si o preparau, creand astfel situatii tragi-comice. Toamna, vinul se „fabrica” pe casa scarii blocurilor sau in debaralele de la subsol din strugurii cumparati sau adusi de la tara.
Alimentele si celelalte bunuri de larg consum de import erau raritati. Bananele si portocalele se aduceau in cantitati insuficiente doar in preajma sarbatorilor de iarna. Un sistem cinic de magazine, numite SHOP, cu marfuri vandute pe valute occidentale, functionau in hotelurile mai rasarite din tara. Studentii straini din Romania, in marea lor majoritate arabi sau greci, isi puteau cumpara astfel pe dolari sau marci din aceste magazine ulei, salamuri, zahar, cafea, bauturi, dulciuri si tigari. Singurii romani de rand care aveau dreptul oficial de a detine valuta erau marinarii, soferii de TIR (camioane pentru curse internationale), muncitorii din firme romanesti cu lucrari in strainatate, sportivii si unii artisti cu contracte prin Agentia Romana de Impresariat Artistic (ARIA). Acestia aduceau independent bunuri alimentare in tara, de la cafea si bauturi, pana la conserve de carne si dulciuri. De fapt, aceste „alimente de lux” erau adesea folosite drept mita pentru doctori, functionari ori militieni.
Pentru marea masa de romani, caderea lui Ceausescu din decembrie 1989, nu s-a datorat vointei de a inlatura dictatura comunista, ci a fost rezultatul penuriei cronice de alimente si a frigului din case…
Disperatii ani ’90
Pentru a castiga primele alegeri multipartite de dupa caderea comunismului, puterea politica instalata dupa decembrie 1989 a facut in prima parte a anului 1990 importuri considerabile de produse alimentare. Hrana a devenit astfel un mijloc de „santaj electoral”, pe care majoritatea populatiei Romaniei, proaspat iesita din „intunericul dictaturii” si fara experienta practicii democratice, nu avea cum sa-l constientizeze. Atunci, romanii au ajuns sa cumpere fara a mai sta la inteminabile cozi, pui congelati americani ori margarina si unt importate din Olanda.
Situatia era evident una artificiala si nu a durat mai mult de jumatate de an. Productia agricola insuficienta si slaba dezvoltare a industriei alimentare nu faceau fata cerintelor unei populatii care mai bine de un deceniu suferise de foame si frig. Primele scumpiri din toamna anului 1990 au readus populatia la realitatea dura din anii dictaturii. Inflatia si, ulterior, somajul au devenit astfel principalele probleme ale romanilor care au aveau acum ca principala preocupare supravietuirea intr-o lume nesigura careia nu ii intelegeau logica. Saracia si disperarea majoritatii coincidea cu opulenta afisata a noilor imbogatiti ai tranzitiei spre capitalism, majoritatea acestora provenind din serviciile secrete si nomenclatura comunista.
Lipsa reformelor din economie din prima jumatate a anilor ’90, a dus la mentinerea artificiala in viata a intreprinderilor comuniste care produceau pe stoc bunuri de o calitate inferioara celor straine. Inflatia a crescut pana la nivelul de 270% in anul 1993, un alt maxim, din 1997, de 160% fiind atins in timpul primei guvernari a coalitiei de partide anti-comuniste, care atunci a redus masiv subventiile de stat din economie.
Legea fondului funciar, care isi propunea sa redea fostilor propietari pamaturile confiscate de comunisti, a dat nastere unor nesfarsite abuzuri. In anii ’90, exploatatile agricole erau ineficiente, faramitarea lor ducand la o importanta scadere a productiei. Haosul din acea perioada a permis distrugerea sistemelor de irigatii si a fermelor agricole. Noii propietari ai pamanturilor, multi dintre ei tarani in varsta, erau prea saraci pentru a-si permite lucrul mecanizat in agricultura. Daca circulai cu trenul acum 10, 15 ani, puteai observa nenumarate terenuri agricole necultivate sau tarani care lucrau pamantul cu caii si vitele, la fel cum o facusera bunicii si strabunicii lor in trecut. Pentru mine, intoarcerea la cultivarea arhaica a pamantului alaturi de tragedia romanilor imigranti clandestini, sint imaginile cele mai sugestive ale decaderii Romaniei din anii ’90.
Ce mancau romanii in acei ani? In primul rand au inceput sa „guste” primele alimente din import, de la conserve de carne din Cehia sau Ungaria, la gemuri, salamuri si cutii de bere din Germania sau ciocolate din Elvetia, pana la paste fainoase italiene. Preturile erau exorbitante pentru majoritatea covarsitoare. Un calcul facut de mine arata ca, in 1992, din salariul mediu al unui muncitor, puteai cumpara vreo 30-40 de cutii de bere de import. In aceasta situatie, majoritatea romanilor au continuat sa stea la cozi in acei ani pentru a putea cumpara lapte, paine si lactate subventionate de stat, iar aprovizionarea cu alimente produse in gospodariile de la tara a continuat conform traditiei din anii comunismului.
In anii 90, multe din fermele agricole si intreprinderile cu profil alimentar au dat faliment. Cu exceptia carnii de pasare, incepand din 1990 am asistat practic la injumatatirea productiei din toate subsectoarele, cea mai dramatica scadere constatandu-se in cazul carnii de vita. Exportul de carne a fost, din pacate, neglijabil in intreaga perioada, in afara celui de carne de porc – care a persistat pana in 1997. Atunci a disparut din cauza eliminarii sustinerii de care se bucurau (sub o forma sau alta) marile complexe porcine. Ca urmare a unor investitii straine, in a doua jumatate a anilor ’90 au aparut pe piata o gama mai mare de produse alimentare autohtone, de la lactate pana la mezeluri, care totusi aveau preturi prohibitive pentru majoritatea populatiei. Procesatorii de carne puteau sa-si procure materia prima din import la preturi cu 20-30% mai mici decat oferta interna, fapt posibil datorita ineficientei exploatatiilor agricole, a fabricilor de nutreturi combinate si a crescatorilor de animale. Anii ’90 sint si anii importurilor „strategice” de cereale si produse alimentare pentru acoperirea deficitului intern, care au imbogatit peste noapte pe cei care au avut puterea si informatiile pentru a le realiza.
Privind cu optimism spre viitor
Dupa anul 2000, odata cu inceperea negocierilor de aderare la Uniunea Europeana, caderea economica a fost stopata, iar in ultimii ani am asistat la o crestere economica si o scadere a inflatiei anuale sub limita de 10%. Chiar daca a functionat cu sincope din cauza lipsei de experienta si a ineficientei birocratiei locale, programul de dezvoltare rurala SAPARD, finantat majoritar de Uniunea Europeana, a adus primele schimbari in bine si in infrastructura satului romanesc. Investitiile private din agricultura, in continuare insuficiente, au adus totusi un plus de competitivitate.
In ultimii ani am asistat la o puternica dezvoltare a retelelor de distributie alimentara, de fapt acum, in 2008, fiecare oras de peste 100.000 de locuitori avand o retea de supermarket-uri in plina dezvoltare.
Nu sint adeptul acestei tip de economie globala, dar, din perspectiva consumatorului roman, care a fost privat de accesul la alimente, este un real progres. O problema importanta il reprezinta raportul dintre investitiile din productie si cele din distributie a produselor alimentare, stiut fiind ca daca distributia si importurile domina, balanta de plati a tarii devine tot mai deficitara. In ultimii trei-patru ani, romanii au cumparat tot mai multe alimente din retelele de supermarket-uri si hipermarket-uri. Nu conteaza inca prea mult daca alimentele sint sanatoase si fara ingredienti sintetici, important e sa fie gustoase si frumos amalate. In prezent, nu exista in Romania o piata semnificativa pentru produsele „bio”, cum nu exista nici un partid ecologist cu oarecare vizibilitate si influenta.
Exista doar cateva ONG-uri care au activitati ecologice consemnate de mass-media. In anii ’90 s-a vorbit prea putin despre faptul ca terenurile agricole romanesti au devenit un camp de experimentare a culturilor agricole cu seminte modificate genetic, importate pe cai mai mult sau mai putin „ortodoxe”. Acum cativa ani, spre exemplu, aproape intreaga productie de soia din Romania era modificata genetic.
Odata cu intrarea in Uniunea Europeana, productia alimentara a Romaniei este conditionata sa se alineze normelor de igiena si calitate europene. Aici sint enorm de multe lucruri de facut. Un singur exemplu: pesta porcina este des intilnita la crescatorii de animale. Astfel, in vara anului 2007, in cel mai mare combinat de cresterea porcilor din Romania, Comtim Timisoara, s-a descoperit o epidemie de pesta porcina, fapt care a dus la sacrificarea intregului stoc de animale si interzicerea temporara a exportului de carne de porc catre celelalte tari UE.
Productia industria alimentara si a bauturilor din Romania in 2005 a fost de 4,2 miliarde Euro. Aproximativ 165.000 de persoane, adica 11,5% din locurile de munca din industrie, lucrau in acest domeniu. In medie, o familie din Romania aloca inca 40% din venitul familiei pe alimente si bauturi nealcoolice. Romanii sint mult mai saraci decat majoritatea celoralti cetateni europeni si acest lucru se vede din analiza comparata a consumului de produse alimentare. Chiar daca puterea lor de cumparare este in crestere, diferentele sint inca mari, comparativ cu tarile vest europene. Romanii au consumat in 2006 in medie 63 kilograme de carne si produse din carne, cu circa 17 kilograme mai putin decat in Uniunea Europeana. In medie, consumul pe cap de locuitor a fost de 9,5 kilograme de carne de vaca si de 22,9 kilograme de carne de pasare. In ceea ce priveste carnea de porc, consumul a fost de 29,7 kilograme pe cap de locuitor.
Romanii consuma in prezent 60 de litri de sucuri si bauturi racoritoare nealcoolice pe cap de locuitor, pe cand in statele comunitare consumul mediu pentru aceste produse se ridica la 70 de litri. Desi in crestere, piata autohtona a cafelei ramane la un consum anual sub jumatate din media de aproximativ 5 kilograme pe cap de locuitor din Europa. Romanii consuma anual doar 1,4 kilograme de ciocolata pe cap de locuitor, de pana la cinci ori mai putin decat locuitorii Europei de Vest. In prezent, circa 80% din ciocolata din supermarket-urile din tara este de calitate inferioara, in timp ce numai 3% dintre romani cumpara produse din ciocolaterii. Consumul anual de paine si produse de panificatie in Romania este de 115 kg pe cap de locuitor. Daca in 1989, acesta se situa la 600 de grame pe cap de locuitor, zilnic, acum se consuma doar jumatate. Aici trebuie mentionat si faptul ca o buna parte din painea cumparata inainte de 1989 era folosita pentru hrana animalelor, fapt care nu mai e valabil acum.
Aceste date statistice reflecta si structura consumului alimentar in Romania, care nu tine numai de nivelul de trai, ci si de stilurile de viata si specificul cultural. Evident ca inainte de 1989, pastele fainoase aveau un rol important in aportul caloric zilnic. Acest tip de alimentatie este specific consumatorului sarac, asa cum era romanul mediu din acea perioada. Produsele din carne, lactatele si branzeturile au acum o pondere mai mare in „cosul zilnic” al romanilor. Situatia este intr-o continua schimbare prin faptul ca si romanii au luat contact si au asimilat obiceiuri culinare „afara”. In acest fel se explica proliferarea pe scara larga a micilor restaurante cu profil italian sau arabesc, pizza si kebab-ul devenind astfel mancaruri obisnuite in dieta multor romani. A aparut si o categorie de consumatori rafinati care sint preocupati de dieta sanatoasa, dar aici lucrurile sint abia la inceput. Spre exemplu, consumul mediu anual de cereale de mic dejun pe cap de locuitor este de 0,4 kg. In statele dezvoltate, consumul de cereale are o traditie indelungata si atinge pana la 8,5 kg pe cap de locuitor in tari ca Irlanda si Marea Britanie.
In opinia mea, marea problema este prapastia dintre Romania urbana, care se dezvolta si se modernizeaza, si cea rurala, arhaica, ramasa in continuare intr-o bucla de timp atemporala. Aproximativ 40% din populatia tarii traieste la sate, cel mai mare procent din UE, si practica in majoritate o agricultura de subzistenta care nu intra in circuitul economic. Marea provocare este tocmai dezvoltarea rurala, care va feri in viitor majoritatea romanilor de crizele alimentare care i-au „traumatizat” perioada recenta.
Un comentariu
Și despre anularea clauzei națiunii celei mai favorite în două rânduri (în 82, cred, și 88 ) ,când „greii” planetari așteptau prăbușirea noastră economică , și spre disperarea lor nu am cazut, ci dimpotrivă, industria s -a dezvoltat(e drept, nu aveau produsele noastre calitatea celor occidentale, dar erau exportate în peste 120 de țări, de pe toate continentele ) ,precum și despre lichidarea despăgubirilor de război , către marele „pretin” de la Răsărit în 77 -78 ,despre inundațiile cumplite , din 71-72 și 74 -75, dezastrul seismic din 77 , despre distrugerea sistemului de irigații care acoperea 3,8 milioane de hectare(că de aici nu a mai fost suficientă producția agricolă /bine ca și din alte cauze ) , s a.m.d. , nimic, nimic… !? Măcar așa în treacăt puteau fi trecute în „revistă ” ,pentru a prezenta un minim respect pentru truda poporului român , pe care „prea democrații ” postdecembriști l -au furat și vândut , cu pământ, paduri ,industrie și economie, cu tot ce a realizat, și unii mai au și pensii „speciale „, pe româneşte , pensii nesimțite !