Cum pot cuprinde niste cuvinte sensurile unei prietenii de trei decenii si mai bine? Si aceasta mai ales intr-un timp discontinuu, care iti lasa impresia ca s-au petrecut mai multe vieti... Prietenia noastra a inceput in timpul lung, palid, minimalizator al fostului regim, in acel plictis sub presiune constanta si ingustare de orizont. Fiecare traia challenge-ul de a nu ajunge sa se dizolve, entropic, in acea ambianta. Se stie ca spatiul privat, al familiei si prietenilor, a fost o solutie compensatoare. Pentru mine, prietenia cu Gabriela, pretioasa in multe feluri, a avut atunci si aceasta enorma valoare.Nu stiu daca exista artisti care sa nu fi simtit presiunea fortelor contrare intre viata si arta, aflate intr-un echilibru mereu problematic. Cum sa treci, ca oricine, prin exercitiile impuse ale vietii, sa invingi marile incercari si micile, multele agresiuni cotidiene – dar in acelasi timp sa poti scrie: romane intregi? Intr-o faza timpurie a scrisului meu, am lucrat la un „proiect de mitologie”, portrete. Un poem mult citat era, de fapt, un portret al Gabrielei: persona poemului protejeaza foile scrise peste noapte de telina pe care trebuie sa o duca in aceeasi geanta. In acei ani, Gabriela a scris Drumul egal al fiecarei zile si alte proze ale experientei sale, neabdicind de la cele ce trebuie facute si privind, stoic, lucrurile in fata. Sfiala si gratia ei tinara nu lasau sa se intrevada, in prezenta ei imediata, o constanta a spiritului care in scris a fost determinanta de la prima pagina: scepticismul, neacceptarea prefabricatului, interogatia permanent deschisa – intr-o alcatuire spontana a inteligentei ei. Tot in acei ani, efortul urias de a scrie Dimineata pierduta, roman care o rasplateste peste toti acesti ani prin succesul lui cu virf si aici si in strainatate. Din pasiunea de a descifra propria tara ascunsa de prejudecati si falsificari fie politice, fie individuale, ea a pus in paginile romanului ei Romania secolului XX, prin vocile sale de o colorata diversitate, definitorii. Nu exista Google (incepem sa uitam) si, mult mai rau inca, cele mai interesante materiale erau tinute la „fond secret”. Pentru acest roman, Gabriela a cautat jurnale in manuscris, presa antebelica, marturia celor care mai puteau povesti, a pus in joc intreaga ei forta, perseverenta, intuitie omeneasca pentru a ajunge cit mai aproape de o imagine reala a lumii noastre.
De atitea ori priveam in jur cu stupoare, durere si revolta – ori cel putin calma curiozitate, masurind impreuna lucrurile, ca intr-un fel de triangulare. A discuta, a intelege un teren confuz.
Dupa 1989 Gabriela, asa cum stie toata lumea, si-a pus ani de zile toata pasiunea si talentul in jurnalism, toata devotiunea, onestitatea si intuitia in a conduce revista „22”: acest lucru este scris in istoria apropiata (ca si in prezent), o constructie durabila.
Mi s-a intimplat sa fiu plecata din Romania ani in sir dupa 1989. Nu de putine ori, am incercat sa descifrez de la distanta, prin perdeaua de fum a vietii si presei, cele se intimplau in tara – dar abia citind un comentariu al Gabrielei, sau vorbind cu ea, aveam sentimentul ca intrevad un sens, in decupajul echilibrat pe care judecata ei il facea in peisajul amorf. Fie ca e proza, jurnalism, ori eseu, exista o justete in cele ce scrie ea. Nu vreau sa spun ca Gabriela ar fi infailibila, insa sint garantate la ea franchetea privirii si o pasiune (adinc inradacinata, nedemonstrativa) de a ajunge la esenta lucrurilor, la realitatea lor stabila, dincolo de valurile aparentelor. Intuitie, experienta, dorinta si capacitatea de a nu fi partinitoare. Putini sint printre noi cei pe care instinctul (etologic) si traditia (tribala) a partizanatelor sa-i domine atit de putin. Iar luciditatea privirii ei nu o ocoleste nici pe ea insasi – calitate a prozatorului de anvergura, dar, poate, si a jurnalistului de exceptie.
O lunga prietenie iti da iluzia de a cunoaste bine un om, cu toate armonicele sale. Si se intimpla uneori ca zona (vaga) de inspiratie a unor pagini de proza pe care le-a scris Gabriela sa-mi fie familiara. Insa chiar si atunci este interesant sa descopar surpriza, misterul, inexplicabilul adevaratei arte. Asa cum de multe ori jurnalistica Gabrielei pare a reprezenta glasul raisonneur-ului, proza ei ramine pentru mine un teren inepuizabil de a descoperi admirabila ei capacitate de a transcrie realitati complicate, paradoxale, cu multiple straturi de adincime, uneori aproape intr-o tehnica de holograma. Cititoare pasionata, Gabriela nu a fost niciodata sedusa de cintecele de sirena ale modelor literare, de tehnica incintata de sine a naratiunii post-moderne etc. – desi seductiile tehnice in proza (si celelalte) au fost mari de citeva decenii incoace. Ea incearca doar sa isi serveasca substanta prozei atit cit este omeneste posibil, printr-un nespus juramint de credinta, fara priviri cochete in oglinda, fara preocupare despre ce ar fi comercial. Succesul ei vine din faptul ca pune intrebarile autentice ale timpului si ale omenescului din noi.