Dacă la Tălpi, Locomotiva Noimann, Mașa și Extraterestrul sau la Ambasadorul invizibil, romane apărute tot la Editura Polirom, perioada de gestație, mai bine zis de scriere și finalizare a cărților, a fost de 6, 7, 8 sau 9 luni, perioada de gestație a acestui roman a fost mult mai lungă. E ca și cum înăuntrul eprubetei mele s-ar fi aflat nu un embrion uman, ci embrionul unui rinocer, al unui elefant, al unui mamut, al unei balene sau al unei specii necunoscute de mamifere ce trăiesc în univers.
Ideea romanului mi-a picat parcă din neant. Coboram scările pasajului ce traversează bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt din Chișinău, când am auzit vocea unui boschetar ce stătea ciucit pe trepte strigând în urma trecătorilor: „Eu sunt omul din eprubetă, cu ADN de pe altă planetă“.
M-am întors și l-am privit cu atenție. Călăuzindu-mă după vocea răgușită, mă așteptam să văd în fața mea o mogâldeață îmbrăcată în zdrențe, dar omul ce stătea ciucit trepte în poziție lotus era îmbrăcat destul de curat, iar gesturile sale, atunci când își întindea pălăria cu boruri largi spre trecători, erau elevate. Privindu-l, mă așteptam din clipă în clipă să se desprindă de ciment și să leviteze prin pasaj. Nu s-a întâmplat însă acest lucru decât în imaginația mea. Părea să fie mai degrabă artist, poate chiar un artist al foamei, decât cerșetor. Episodul mi s-a înșurubat în memorie. Fraza oarecum hilară nu-mi ieșea din cap. Deseori, în timp ce stăteam la slujbă și mă uitam pe geam sau în timp ce mă plimbam pe aleile imenselor parcuri din Chișinău, auzeam răsunând înăuntrul meu glasul cerșetorului pe care-l văzusem la intrarea în pasaj: „Eu sunt omul din eprubetă, cu ADN de pe altă planetă. Fie-vă milă de mine, oameni buni!“.
Fraza aceasta o auzeam rostindu-se și în română, dar și în rusă, cu un accent ce părea să fie gruzin. Am căutat să scap de obsesie ce punea stăpânire pe mine, dar nu am reușit. Deseori, în timp ce stăteam lungit noaptea în pat, îngânam în gând această sintagmă, care începea să capete pentru mine un înțeles neobișnuit.
Ca să scap de obsesia de care eram bântuit, treceam aproape zilnic prin pasaj, încercând să dau de cerșetorul buclucaș. L-am căutat în pasaj, l-am căutat și în alte locuri din Chișinău. N-am dat de el. Personajul mi se părea din ce în ce mai enigmatic. Și, pe măsura ce enigma lui prindea contur, obsesia de care eram cuprins se adâncea.
Am întrebat pe boschetarii din preajma locului unde îl găsisem dacă îl cunosc. Cei mai mulți au ridicat din umeri. Alții m-au privit cu ochi suspicioși și tulburi: „O voce de bariton cu accent gruzin?“, se întrebau mirați. Accentul gruzin părea să le fie cunoscut. Dar cuvântul bariton le suna straniu în urechi.
Poate era un actor scăpătat, mi-am spus. Poate un artist plastic ratat ajuns la marginea existenței. Dar, dacă ar fi fost artist, de ce nu recita versuri în română sau în rusă sau în gruzină, o limbă ce părea să-i fie cunoscută. În loc de acea stupidă frază, „Eu sunt omul din eprubetă, cu ADN de pe altă planetă“, aș fi vrut să aud fragmente din Omul negru de Esenin sau din Demonul lui Lermontov sau fragmente dintr-un alt poem, Viteazul în piele de tigru de Șota Rustaveli, de pildă. Iar dacă ar fi fost pictor, mi-am zis, omul nu ar fi cerșit, ci, cu un trepied în față, ar fi făcut portrete. Poate e un clovn scăpat de la circ sau un nebun evadat dintr-un ospiciu, mi-am zis. Sau poate e un artist experimental care face un happening… Sau poate ceea ce am văzut nu era altceva decât o nălucă, o închipuire a minții mele bântuite de fantasme. Orice ar fi fost, omul meu parcă intrase în pământ.
Deseori, gândindu-mă la el, îmi venea în minte fraza lui Einstein: „Dumnezeu nu joacă zaruri cu Universul“. „Da, nu joacă zaruri cu Universul, îmi spuneam, dar joacă zaruri cu supușii…“
Și plecând de la această frază și căutând un punct de sprijin în silogismele ce răsăreau din gol, am ajuns, din întâmplare, într-o zi și la cele O sută de mii de miliarde de poeme ale Raymond Queneau, în care am descoperit, printre altele, următoarea apoftegmă îmbibată de absurd: „Atunci când Unu a făcut dragoste cu Zero, sferele Și-au îmbrățișat arcurile și numerele prime și-au ținut respirația“.
Legând cap la cap aceste fleșuri, stând la biroul meu de la ICR, amenajat într-o cameră minusculă placată cu faianță, care adăpostise cândva, din câte mi-a spus secretara, o sumedenie de eprubete cu material radioactiv, și ascultând și trilurile pe care directorul general, poetul V.M., obișnuia să le scoată dimineața atunci când își sorbea cafeaua, deodată am fost pătruns de-o revelație: „Trăim într-un univers irațional și absurd, mi-am zis, univers pe care încercăm să-l înțelegem și nu reușim și asta, poate, din pricina faptului că apelăm la simțurile noastre, dar și la rațiune. Dar dacă am renunța și la una, și alta, poate am ajunge mai ușor să cunoaștem esența legilor ce guvernează universul. Căci, mi-am zis, ca să putem înțelege existența, trebui să încercăm să înțelegem nonexistența, universul necunoscut simțurilor și rațiunii noastre. Poate că ar trebui să fim morți sau nenăscuți ca să putem percepe misterul lumii în care ne-a fost dat sau ne va fi dat să trăim…“.
Și, plecând de aici, m-am întrebat: „Oare cum percepe neființa sau ceva care e aproape de ea, un embrion, de pildă, existența?“.
Și amintindu-mi apoi, de fraza pe care o auzisem în pasaj, am adăugat: „Și nu un embrion oarecare, ci unul aflat într-o eprubetă…“.
De aici, s-a născut romanul.
Gestația lui a durat, într-adevăr, destul de mult. L-am început la Chișinău, în biroul meu placat cu faianță, ce semăna cu un laborator ingenios, m-am gândit la el în fiecare zi, dar l-am scris abia după ce m-am întors acasă.
Cerșetorul din pasaj fusese, probabil, o nălucă. O născocire a minții mele, care încerca, pesemne, să găsească un subiect pentru un roman existențialist.