Cronică de carte  -  Cristina Hermeziu  -  

Iconoclast în te­ma­tici, dezinvolt în formulă, jurnalul de idei O ureche de om pe o spinare de șoarece de O. Nimi­gean, publicat la editura Polirom, este una dintre cele mai solide cărți de eseuri ale anului 2020.

La 25 de ani cât numără posteritatea lui Cioran, Nimigean insuflă energie reflexivă în scrisul de tip „fragmentarium“, îl revitalizează în fază cu marile teme ale timpului colectiv și cu cele ireductibile ale timpului intim, personal. Cum lucrează ideologiile (dictatura corectitudinii politice), raportul dintre literatură și ontologie (Mar­cel Proust, Simone Weil, Paul Goma), transcendența și ființa intimă sunt obsesii recurente, pe care scriitorul le (re)formulează aproa­pe la nesfârșit, alternând vivace comentarii neobediente și ful­gurații lirice.

Un hermeneut compulsiv al semnelor lumii

Sub convenția notației „intime“ – retorică ce garantează din start o mare libertate de opinie (de verdict) și de expresie (de tăietură) –, jurnalul lui O. Nimigean operează o deloc complezentă diagnosticare a lumii contemporane, răsfrântă însă în permanență introspectiv. Jurnalul său de idei nu e deloc estetizant, ca la Cioran, la care ju­bilația de a formula imprecații, de a le in-forma se întrevede în strălucitul său travaliu asupra limbii (franceze). Nimigean e un hermeneut compulsiv al semnelor lumii, un contemplativ activ care vede idei, intuiește mecanisme, interceptează sensuri și imagini, le provoacă. Gândire critică în act, impecabilă stilistic:

„Pe orizontală funcționează ca un proiect de migrație și omogenizare, pe verticală se înalță o piramidă cu filtre tot mai riguroase la fiecare nivel, tot mai protecționiste. Iată, pe scurt, dinamica și arhitectura mondialismului. Mase și case“.

Regizându-și din când în când o voce interioară autoironică, O. Nimigean e însă parte din lume, nu e un outsider distant, moralizator și elitist, care nu face decât să dea note (proaste) so­cietății, politicienilor, jurnaliștilor, acti­viștilor, criticilor, de pe pozițiile unui „anarhist conservator“ (cum singur încearcă a se defini).

Dezvrăjirea lumii îmbracă o salbă de formule memorabile

În siajul eseistului francez Philippe Muray (1945-2006), al cărui titlu Imperiul binelui l-a și tradus la editura Polirom, O. Nimigean face sistematic, în numeroase no­tații, procesul unei ideologii cu retorică dominantă, ortografiată jubilatoriu și ironic: „A asculta un discurs korekt politik e ca și cum ai asculta Oda bucuriei interpretată de o brigadă de agitprop. Simți că ți se apleacă de toate cauzele bune“. Dezvrăjirea lumii, în toate punctele ei fierbinți de astăzi, îmbracă o salbă de formule memorabile – homo festivus și „chermeza postistorică“, „zvârcolirea, stropșeala de pe Facebook“, „rețeaua – mucegaiul informatic al planetei“ – și își găsește o contrapondere aproape senină într-o altă mare obsesie tematică a jurnalului de idei al lui O Nimigean: „ancora ontologică“ a literaturii.

„Pentru ca o carte de literatură să fie cu adevărat mare, esteticul trebuie să se depună ca un precipitat al reacției ontologice. (…) Nemarcat ontologic, scrisul, oricât de sclipitor, devine (sau rămâne) o îndeletnicire de mâna a doua.“

Eseistul care îl contrazice aici pe Foucault nu e nimeni altul decât romancierul sclipitor care în Rădăcina de bucsau, romanul mamei, exersa o intensă forare introspectivă a realului. Realul, simbolicul și imaginarul – pe care le vede îngemănate în metoda de lucru a lui Proust –, „firele memoriei“ și „firele realului“ sunt, deopotrivă, instrumentele sale de scriitor, eseist și diarist.

Un lung poem al lumii de azi

Prin clarviziunea antimodernă asupra unei epoci cu fațadă polizată, dar roasă de contradicții și ipocrizii, Nimigean e în jurnalul său un altfel de Houellebecq profetic, lipsindu-i însă cinismul și mai ales orice intenție de a provoca. Desigur, îi sunt proprii ironia rece și necomplezența, dar îl definește și o excepțională disponibilitate la admirație (cu desă­vârșire străină scriitorului francez). Numeroase note sunt rezultatul unor exerciții de admirație în act față de autori diverși sau scriitori confrați, pe care jurnalul le recuperează într-un fel de jubilație a ideilor copărtașe, de salvat din noianul efemer de interacțiuni umane sau livrești. Aparent frugale în haina lor diaristică, eseurile lui Nimigean dezvoltă o subtilă poetică a prieteniei intelectuale și umane – rară, singulară în peisajul destul de fracturat al intelighenției literare de azi și dintotdeauna.

„…prietenia, chiar neexemplară, este nu numai «ultimul grad al perfecțiunii într-o societate», cum opina Montaigne, ci, mai ales, una dintre expresiile timpului ontologic.“

Recuperarea existențial-scripturală a întâlnirilor de un rând sau de o viață, dintre rânduri de carte și din cotidian, în registru ideatic admirativ, e ars poetica acestor „suporturi de memorie“, de găsit de altfel într-o paranteză esențială, la pagina 61:

„(Orice introspecție, oricât de adâncă, dacă nu se complinește în relație interumană, devine un impas.)“.

Addenda și marginalia, in­trospecții și fărâme din realitate, citate și paranteze: juxtapunerea și acumularea lor iau forma unui lung poem al lumii de azi, ca loc geometric al unei specifice sen­sibilități contemporane. Nimigean captează în jurnalul său de idei un anume spirit al timpului – vizibil în exacerbarea politică și poetică a comentariului subiectiv –, ca matriță privilegiată de comunicare în era rețelelor de socializare. Dacă aceasta ar fi genul proxim, există și o marcată dife­rență specifică. Erudit (cu verb de scriitor), temperament necomplezent (cu argumente) și liric (lu­cid), eseistul O. Nimigean e un mare umanist.

Cristina Hermeziu este jurnalistă și scriitoare. Cea mai recentă carte este Viața pe Facebook. Dau like, deci exist, volum pe care l-a coordonat și care a apărut la Editura Polirom în 2020