Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței, de Vasile Ernu, care va apărea în curând în colecția „Ego-grafii“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

De mic am folosit sintagma „limba moldovenească“ pentru limba vor­bită de ai mei și de cei din jur. Eu am făcut parte din ultima generație care a scris cu litere chirilice. La bac am scris cu litere chirilice. După noi s-a trecut la alfabetul latin. Și noi începuserăm să scriem cu litere latine, dar neoficial. Oficial era interzis.

Am mai spus, literele chirilice îmi sunt mai apropiate decât cele latine. Mintea mea e construită pe fonetica chirilică. Literele latine mi le-am însușit citind Biblia, m-am împrietenit cu ele de timpuriu. Sunt familiarizat cu războaiele limbilor, ale identităților. Și astăzi eu vorbesc despre limba moldovenească fără încărcătură ideologică, ci mai degrabă ca marcă retro a unei memorii intime. Nu fac distincție între limba moldovenească și limba română – acestea sunt mărci con­venționale. Așa e, limba română. Dodonismele identitare moldove­nești sunt niște aberații.

Dar primul șoc legat de această sintagmă l-am avut prin ’82.

Contextul: pentru a justifica diferențierea român – moldovean/ basarabean a existat o întreagă mașinărie ideologică ce a inventat identități și strategii politice, culturale și istorice de dife­rențiere. E o tehnică mai veche. Nu o explic aici pe larg; important este că limba moldovenească era prezentată ca fiind diferită de limba română. Forma literelor ajuta la această diferențiere.

Iar acum, șocul. Știam să citesc bine în ambele alfabete. Dar „al meu“, în capul meu de copil, era cel chirilic. Ce era scris cu „latine“ era străin. Foarte interesant cum mintea copilului face dis­tincții care pot fi construite destul de ușor. În toamna aceea, în clasă a intrat un profesor înalt, îmbrăcat ciudat, cu sacou cu mâneci scurte, pantaloni scurți, sandale – le purta și vara, și iarna –, cu o barbă mare, roșcată și cu ochelari groși. S-a prezentat: Viktor Ghenadievici Grebenșcikov, profesor de istorie. Vorbea o limbă ca la Radio București. Puțin neobișnuit pentru un „moldovan“.

Aveam să aflăm că făcuse o mulțime de studii. Fusese repartizat la noi la țară, în satul Colibași, din întâmplare. Era orășean. Așa era în Est. Vorbea o mulțime de limbi, umbla vorba că peste zece. Mergea prin sat ținând la ureche un radio mic, din care se auzeau limbi străine. El m-a învățat să deosebesc poloneza de sârbă și georgiana de armeană. Ne-a învă­țat tenis de masă și multe lucruri care nu aveau legătură cu școala. Tot el a fost primul care mi-a spus că limba moldovenească și limba română sunt una și aceeași. A demonstrat cu argumente să priceapă și un copil. Proful cu barbă roșie mi-a lămurit misterul: de ce pot înțelege o limbă străină fără să o fi învățat și pot asculta TVR și Radio România, care transmiteau în această limbă străină.

Eram în clasa a patra, a cincea. Ah, am uitat să vă spun. Profesorul era un rus din Siberia, de pe Baikal, și vorbea perfect româna. Că așa e în imperiu: necunoscute sunt amestecurile Babilonului.

Acum să vă spun o istorie: istoria literei Ӂ.

Cei care gândesc doar în termeni identitari naționali nu pot înțelege anumite lucruri pentru că nu țin cont de istoria reală, factuală. Există o istorie a ideilor și una a materiei, care este la fel de importantă: istoria instituțională, administrativă.

Noi uităm că Basarabia este în componența Imperiului Țarist din 1812, când angrenajul social-politic identitar încă nu era foarte bine conturat. Dar dincolo de limbă, religie și cultura țără­neas­că, care, bineînțeles, era unitară, au apărut procese foarte complicate. Dacă cele trei regiuni istorice au avut fiecare propria istorie, un proces de emancipare și modernizare, Basarabia a trecut prin filtrul impus de Imperiul Țarist. Iar acest calapod implica un întreg angrenaj administrativ, cultură, infrastructură, relații sociale, politice și economice destul de diferite. Basarabia și-a trăit perioada modernă într-un cu totul alt tip de cultură socială, politică și economică. Acestea sunt fapte. Aceste fapte produc tipuri de cunoaștere și forme existențiale diferite…

După război, sovieticii au început un amplu proiect de dife­renț­iere. Istoria, cultura, dar mai ales limba moldovenească trebuiau să fie ceva distinct. Astfel, totul a fost reinventat pentru a construi această di­ferență. A apărut moldovenismul, o identitate locală, diferită de cea românească, cu accente pe conflict și deosebiri. S-au fabricat argumente, s-a introdus alfabetul chirilic, s-au inventat genealogii ciudate…

Ce legătură au toate acestea cu Ӂ? Ӂ este o literă ce reprezintă un sunet. E o literă inventată, inexistentă în alfabetul chirilic clasic. A fost inventată special pentru fonetica românească. Se pare că sunetul gi nu putea fi redat cu litere chirilice. Ca urmare, a fost inventat Ӂ, pentru a adapta literele chirilice la sunetele limbii române. Când vorbești, nu simți diferența între Ӂ și gi, dar ele sunt din materii diferite, arată altfel, practic sunt produse culturale diferite. Ӂ, pe care-l cunosc de mic, este pentru mine un semn drag. Gi este ceva învățat târziu, străin, dar apropiat, îmblânzit. Ӂ nu le spune nimic colegilor mei de ge­nerație din România, chiar dacă sună la fel ca gi. Sunt expe­riențe și materii diferite.

Primul care m-a topit și a făcut din mine un mare fan al culturii și mai ales al literaturii române, pe care o percepusem atâta timp ca fiind străină, a fost Bacovia. Mai întâi pentru că suna perfect în limba mea, indiferent cum se numea ea. În al doilea rând pentru că era aproape de ceea ce simțeam și gândeam. Era omul de lângă mine. Nu conta din ce lume venea „aud materia plângând“. Eram sigur că e punkist. În al treilea rând, eu eram un copil al imperiului, crescut să văd totul de la mare înălțime, pe întinderi mari. Spre România priveam superior, ca orice copil educat în imperiu. Eram ultimii copii ai unui mare imperiu, fie el și tenebros. Priveam totul dinspre marea literatură rusă. Bacovia m-a convins că poate bate orice poet rus, oricând, în orice condiții. Bacovia nu ceda în fața nimănui și asta pentru un copil al imperiului însemna mult. Dacă românii îl dăduseră pe Bacovia însemna că puteau face multe. Eu mereu m-am temut de pierderea universalismului în care am crescut. Nu conș­tientizam asta pe atunci, dar era o teamă teribilă. Bacovia m-a convins că poți fi universal și în limba ta. Că imperiul ești tu, indiferent de limba în care vorbești.

CARTEA

Anii ’80. Patru prieteni se întâlnesc în gara din Chișinău. Vor pleca împreună în vacanță în Crimeea, la mare. Sunt lipsiți de griji, nu au de unde să știe că fac parte din generația ultimilor copii sovietici. Știu doar că au același program în fiecare an: școală, vacanțe lungi, călătorii de la un capăt la altul al țării pentru a descoperi locuri extraordinare și populații ciudate. Brusc însă toată această rutină melancolică e dată peste cap: după moartea lui Brejnev, a lui Andropov și a altor comuniști de la vârf, vin Gorbaciov, glasnostul și perestroika, intervenția rusă în Afganistan, Cernobîlul, explozia drogurilor, SIDA și afirmarea contraculturilor sovietice. Debusolați, văzând cum lumea pe care o știau se destramă, ultimii copii sovietici caută echilibru și refugiu în romanele lui Bulgakov, în poezia lui Arseni Tarkovski și în piesele formației Kino. Și, fără să vrea, se matu­rizează, descoperă alte identități și învață să trăiască în noua lume, în care Dumnezeu este foarte diferit de cel al bunicilor și părinților lor, iar ceea ce contează e să câștigi cât mai mult. O lume în care a avea este mai important decât a fi.