Numai ca trickster-ul Ilie Cazane si, odata cu el, trickster-ul Razvan Radulescu ii vor fi jucat o festa acestui cititor. Romanul nu se invirte prea mult in zona „comunismului de cazan”, gen Santierele Tineretului. De altfel, stau si ma gindesc, se pare ca autorul si-a facut o specialitate din a lansa romane cu titluri inselatoare, care ofera surprize inca de la primele pagini. Si titlul Teodosie cel Mic trimitea mai degraba la fineturi bizantine, cu imparati minori patronind o Curte corupta, cu mai multi centri de putere, in care intrigile coexista cu harul sfinteniei, iar sugrumarile au loc in iatac, cu fir de matase.
Nimic de acest gen in fantasy-ul postmodern pentru copii usor sadici, publicat in 2006. La fel si in Ilie Cazane: titlul pacaleste, iar surpriza este una foarte placuta. Slava Domnului, autorul nu produce o parodie scrisnita si lipsita de farmec. El nu se face sclavul nici unei teze si nu ne obliga nici pe noi sa-l urmarim legati cu lanturile obligatiei morale. In locul constringerii, Razvan Radulescu prefera seductia, iar in locul unei fictiuni grele de responsabilitati, el desfasoara o poveste captivanta, scrisa cu mijloacele unui prozator redutabil.
Razvan Radulescu si-a dovedit puterea de a mesmeriza cititorul
Nu trebuie sa credem ca povestea lui Radulescu este captivanta de la sine, ca autorul imagineaza pur si simplu anecdote lungi care sa tina cititorul cu sufletul la gura. E drept ca au loc arestari si anchete ale Securitatii, crize de misticism si sedinte spiritiste, ba chiar si diavolul isi face la un moment dat aparitia, intr-un compartiment de tren, purtind sosete albe cu ciucurei. Insa toate astea n-ar fi nimic fara stiinta de a povesti pe care Razvan Radulescu o poseda intr-un grad neobisnuit.
Titlul Viata si faptele lui Ilie Cazane este, deja, o proba in acest sens: sintagma „viata si faptele” caracterizeaza o hagiografie, ceea ce-l transforma pe Ilie Cazane, eroul cartii, intr-un sfint, mag sau macar iluzionist. De la prima sa intrare in scena, Cazane poarta aceasta aura care nu-l va parasi pina la sfirsit. Si totusi, fantasticul este destul de putin prezent in acest roman. Cazane are, ni se spune, un farmec extraordinar atunci cind vorbeste, ceea ce il ajuta sa manince si sa bea pe veresie la toate circiumile din Bucuresti. In plus, el e in stare sa creasca legume de dimensiuni hiperbolice, ceea ce-i va atrage atentia Securitatii, de unde nimeni nu mai iese. Mai mult insa decit ispravile de pomina ale horticultorului Cazane, atmosfera fantastica este data de gravitatea de documentar alb-negru a relatarii, seriozitatea jucata, lasind loc unei rezonabile indoieli, care convinge eficient. Tonul detasat, usor ironic al naratiunii face toata treaba. Soacra lui Ilie Cazane vrea sa se trezeasca mai devreme decit ginerele ei, a carui harnicie matinala o face de rusine, asa ca incepe sa se ridice din pat la cinci, apoi la patru, apoi la trei, insa nu reuseste niciodata sa-l intreaca in vrednicie pe acesta, atragind minia zeilor. Competitia este pusa in scena cu talent si cu o umbra de satisfactie pentru noua sotie a lui Ilie Cazane: „Inauntru, nici un zgomot. Surise cu mindrie, apasa clanta si dadu usa de perete. In fata sobei, vesel, Cazane indesa doua lemne mai groscioare in foc. Multe sentimente o incercara atunci pe batrina, multe si subtile, pe care ea nu le-ar fi putut defini, spaima, angoasa, dezolare, gust al infringerii, orgoliu ranit, spirit de competitie, toate traduse in mintea ei simpla printr-un singur gind, sfredelitor: «Aista-i necuratul»”. Cu toata ironia, ideea ca Ilie s-ar putea sa nu fie fara legatura cu necuratul se insinueaza deja.
Si totusi, fantasticul din romanul lui Razvan Radulescu nu este cel invadator, bulgakovian, din scrierile lui Bogdan Suceava sau Petre Barbu. Cazane este un magician al straturilor de rosii, dar poate ca poseda un simplu magnetism fata de plante. In trenul Iasi-Bucuresti apare un individ aparent atotstiutor, ale carui picioare par ca se termina cu copite; dar poate ca nu e decit un inalt functionar de minister, eventual ministrul justitiei. Spiritul lui Karl Marx viziteaza sufrageria colonelului Chirita, dar poate ca nu e decit o pala de vint mai puternica. In fine, copilaria celui de-al doilea Ilie Cazane, fiul primului, care ocupa jumatate din roman, nu are mai nimic de ordin fantastic: julituri, jocuri, pozne, fumat la virsta frageda. In schimb, abilitatea de a intretine iluzia fantasticului, a urgentei miracolului, ca si convingerea cititorului ca parcurge o hagiografie proiecteaza totul dincolo de marginea realitatii. Naratorul pregateste cu minutie aparitia, in ultimul capitol, a uimitoarei masini de produs fulgere pe care micul Cazane – probabil genial, banuim, daca nu chiar vrajitor – a construit-o. Proba ultima a fortei de sugestie a povestirii, masina de facut fulgere este un banal pac-pac construit de un copil fara acces la filme americane. Dar demonstratia a fost facuta: Razvan Radulescu si-a dovedit puterea de a mesmeriza cititorul.
Naratiunea se naste din digresiune
Metoda epica a lui Razvan Radulescu este spectaculoasa, desi nu este si acrobatica. Rare sint locurile in care tehnica narativa sa fie strident vizibila, ca in capitolul anchetarii la Securitate a lui Ilie Cazane, unde se noteaza, pe jumatate de pagina, ceea ce e trecut in dosar sub forma de intrebari si raspunsuri si, pe cealalta jumatate, ancheta propriu-zisa, cu batai, injuraturi si fabricare de minciuni. De obicei, autorul este mult mai subtil, investindu-si arta in povestire si lasind fructele ei sa se coaca aidoma rosiilor lui Ilie Cazane. Astfel, capitole intregi se deruleaza, aparent, din dorinta de a lamuri o fraza oarecare, dintr-un scrupul explicativ. Naratiunea se naste din digresiune, lucru evident din primul capitol, care incepe asa: „Ilie Cazane s-a nascut pe 6 septembrie 1962 la Bucuresti, dintr-o intimplare”. Si romanul se infiripeaza ca o incercare a naratorului constiincios de a explica despre ce intimplare este vorba. Bineinteles, in decursul acestei lamuriri se desfasoara o ampla istorie cu minuni, securisti, amor, crima, circiumari bucuresteni si tarani moldoveni, asa incit, la sfirsitul capitolului („De aceea spuneam ca Ilie Cazane s-a nascut la Bucuresti dintr-o intimplare”), cititorul a picat deja in capcana povestii si poate recunoaste, cu satisfactie, ca ii place postura de pacalit.
Acest roman excelent scris, cu dese anticipari si reluari ale unor episoade ce apar ca din nimic, reprezinta un triumf al povestitorului. Remarcabila este retinerea acestuia, care isi subliniaza prezenta mai mult prin tacere, prin ironia discreta, aproape imperceptibila, prin ingineria textuala fina, voalata si de efect. Impresia finala este ca prozatorul nu vrea sa faca postmodernism (desi poseda o virtuozitate reala, uneori exersata in chip demonstrativ), ci ca s-a nascut postmodern, privind lucrurile prin pinza diafana a propriei stiinte textuale. Exista o naturalete veritabila a acestui tip de autor, care isi spune povestile nestingherit de stiinta de carte. Nu intimplator, ultima fraza din roman anunta prezenta invizibila, dar reala, a unui narator care prefera sa straluceasca prin insasi absenta sa din text. De pe deal, tot Liveniul se vede ca-n palma, cu locuitorii sai trebaluind sau chefuind la instalarea primului stilp de electricitate din sat. Mai exact, cineva instalat pe colina, acolo unde citeva minute in urma se afla juniorul Cazane, eroul povestii, vede totul ca pe un film mut: „In livada bunicilor lui Ilie era adunata multa lume. Georgeta ducea in mina un fund de lemn cu paharute pline. Mai la dreapta, patru oameni imbracati in galben-sclipitor, opintindu-se, incercau sa ridice un colac de cablu de inalta tensiune si sa-l aseze in groapa. Ilie topaia in jurul masinii lui de facut fulgere si dadea din miini. Lumea chefuia, ridea, dar pe Colina Ulmului nu se auzea nici un sunet”.
Acest cineva de pe Colina Ulmului nu e decit naratorul, care prin tacere isi subliniaza prezenta, dar si discretia. El da dovada de o remarcabila stapinire de sine, deloc imbatat fiind de puterea sa de a crea si distruge destine de hirtie. Din interiorul lumii pe care a inventat-o, retras cuminte intr-un colt, naratorul isi marcheaza pozitia printr-un zimbet larg, suav, evanescent.
Razvan Radulescu, Viata si faptele lui Ilie Cazane,
editia a doua, colectia „Ego. Proza”,
Editura Polirom, 2008