Actualitate  -  Constantin Pistea  -  

10 ani și 13 romane publicate, 10 milioane de cărți vândute în Franța și în alte 36 de țări. Sunt date pe care le găsești imediat ce intri pe site-ul scriitorului, michel-bussi.fr, unde poți descoperi cu ușurință ce carieră are Michel Bussi. Deși a debutat abia la 40 de ani, a fost în fiecare an în topul celor mai bine vânduți scriitori francezi.

Născut în 1965, la Louviers (în Normandia), Michel Bussi este și politolog, dar și profesor de geografie (la Universitatea din Rouen). A debutat târziu, în 2006, deși a început să scrie încă din anii ’90, ca unul care a fost pasionat de citit din copi­lărie. Totuși primele sale încercări au fost respinse în mod repetat. Astfel, i-a fost refuzat un prim roman, un thriller plasat în Normandia, acolo unde are obiceiul să-și plaseze mai toate scrierile, pentru ca același destin să-l aibă și o colecție de proză scurtă. A fost nevoie de 10 ani și de mai multe încercări pentru ca manuscrisul romanului Code Lupin să fie acceptat și să atingă vânzări record. Cartea avea să însumeze nu mai puțin de nouă ediții și, ca un miracol, an după an, indiferent de titlul publicat, Bussi avea să rămână mereu în fruntea listelor de vânzări și mai mereu în atenția juriilor literare.

Omaha Crimes (2007), Mourir sur Seine (2008) și Sang familie (2009, 2018) au precedat romanul Nymphéas noirs (2011; Nuferi negri, Polirom, 2018, traducere din limba franceză și note de Mădălin Roșioru), cel mai premiat roman polițist francez al anului 2011. La fel de bine primit a fost și Un avion sans elle (2012; Fetița cu ochi albaștri, Polirom, 2015, traducere din limba franceză și note de Mădălin Roșioru), roman tradus în peste 25 de țări. Dar când vine vorba despre Bussi se pare că, orice ar scrie, ecourile vor fi la superlativ. Considerat un maestru al răsturnărilor de situație, datorită inteligenței cu care con­struiește intriga romanelor sale, Michel Bussi și-a format bunul obicei de a ieși în fiecare an cu cel puțin un titlu nou. Suflul nu i s-a atenuat cu trecerea timpului, ci chiar s-a amplificat în formule noi sau s-a orientat către alte segmente de vârstă, în momentul de față fiind recunoscut și ca un autor iubit și de copii (Les Contes du Réveil Matin a fost publicat în 2018 și a fost urmat de alte câteva titluri).

Ce face din Bussi un scriitor atât de apreciat? Ați putea crede că deține o rețetă magică. Însă oricine îi citește măcar două-trei cărți va fi cu siguranță cucerit de lejeritatea scriiturii sale, în care prinde atât mister, cât și umor. Bussi are știința de a te lăsa să crezi că ai dibuit enigma, pentru ca pe ultimele pagini să-ți răstoarne orice soluție ai fi luat deja în calcul. Iar aceasta nu are cum să fie o rețetă. Scriitorul, tot pe site-ul său, dă „vina“ pe muzică: „Fără o muzică potrivită, chiar și cele mai frumoase cuvinte nu vor provoca emoții. Intriga romanelor mele, asta este muzica mea“.

O supraviețuitoare, două identități – Fetița cu ochi albaștri

Suntem în 23 decembrie 1980, la câteva minute după miezul nop­ții, iar un Airbus care zboară de la Istanbul către Paris pierde înăl­țime vertiginos. Știm scena, a fost de atâtea ori exploatată cinematografic, încât uneori și-a făcut loc până și în coșmarurile noastre. Pasagerii sunt îngroziți, detaliile, teribile. Avionul se prăbușește la frontiera franco-elvețiană, pe coasta Muntelui Terrible, iar pasagerii și membrii echipajului își pierd viața. Cu o excepție. Din cei 169 de pasageri pe care avionul îi avea la bord, un pompier descoperă un bebeluș de trei luni, în viață, ferit de flăcările care inundaseră carlinga.

Este, într-adevăr, un miracol, însă unul care va stârni infinite dispute. Pe lângă întrebarea firească – cum a reușit bebelușul să scape nevătămat printre fiarele contorsionate? –, apare o problemă de identitate. În avion fuseseră doi prunci aflați între pasageri, de vârstă foarte apropiată. Cum nimeni altcineva nu supra­viețuise și cum nu rămăsese nici un semn cu ajutorul căruia au­toritățile să stabilească identitatea copilului, două familii puteau să spere că supraviețuitoarea (așa­dar o fetiță) era înrudită cu ele. Povestea se petrece cu ani buni înainte de intrarea în uz a identificării pe bază de ADN, așa că si­tuația chiar este complicată.

Copilul se numește Lyse-Rose de Carville sau Émilie Vitral? Ini­țial, pe baze oarecum superficiale, judecătorii hotărăsc că fetița este Émilie. Dar ce este cu adevărat relevant în roman începe cu ce se întâmplă după 18 ani de la accident. Sunt 18 ani în care familia de Carville l-a plătit pe un anume Crédule Grand-Duc, detectiv, ca să descopere fie și cea mai mică urmă cu ajutorul căreia identitatea fetiței ar putut fi dovedită. Un detectiv care, după propriile mărturisiri, nu cunoscuse niciodată eșecul, „ca boxerul care nu câștigă decât lupte mici, dar care le câș­tigă pe toate și care sfârșește prin a se crede invincibil“. Iar acest Crédule Grand-Duc, la 18 ani de la accident, își scrie memoriile, cu ideea ca, imediat ce va termina de scris, să se sinucidă. Întâmplare face însă ca, exact atunci când termină de scris, să arunce o privire pe prima pagină a unui ziar de după accident. Și are o revelație.

Construcția este plină de suspans, sunt puține pagini în care nu simți că ești dus de val. Totul e asemenea unui taifun și-ți vine să dai pagini după pagini, ca să vezi ce se mai întâmplă. Sunt crime, dar și povești de dragoste picurate în context de un Bussi cu forță de magician. Nici un detaliu nu îi scapă din harta jocurilor de interese și din lanțul de implicații pe care îl con­truiește impecabil până la final. Soluția identitară nu dezamăgește, ba chiar surprinde total.

Își dă oare seama Grand-Duc cine este cu adevărat supra­vie­țuitoarea accidentului? Să fie vorba despre Lyse-Rose, care se trage dintr-o familie puternică financiar, sau despre Émilie, ai cărei bunici au o afacere cu un restaurant pe roți? Aflați toate acestea din romanul lui Bussi, Fetița cu ochi albaștri, fenomen editorial în Franța anului 2012 și publicat la noi de Editura Polirom, în anul 2015, în traducerea lui Mădălin Roșioru.

E bine să ascunzi adevărul pentru a proteja pe cineva? – Legături de sânge

Cât de palpitantă poate fi o excursie de vacanță? Mai ales când ea are loc pe o insulă despre care se spune că ar ascunde o comoară, o insulă ce a fost secole la rând colonie penitenciară. E limpede că niște adolescenți nu vor avea aici decât experiențe ieșite de comun.

În Legături de sânge (traducere din limba franceză și note de Alexandra Cozmolici), cel mai personal roman al lui Michel Bussi (și singurul a cărui acțiune se des­fășoară într-un loc imaginar), un adolescent, Colin, alege să-și petreacă vara în care îm­plinește 16 ani pe insula Mornesey, acolo unde a locuit în copilărie. De altfel, Mornesey este și locul în care părinții lui au făcut cândva cercetări arheologice. Un accident, despre care Colin își amintește su­ficiente detalii încât să aibă îndoieli asupra veridi­cității celor rămase ca amintire publică, a reprezentat evenimentul care a întrerupt săpăturile și în urma căruia tatăl lui Colin ar fi murit. Nu la mult timp după aceea, și mama copilului a dispărut, astfel că băiatul a rămas în grija unui unchi.

„Pe zi ce trecea, realitatea îmi exploda în față, ca o certitudine, ca o fatalitate: mica mea aventură personală era de o banalitate deprimantă. Trăisem pe insula asta când eram copil, până la șase ani. Într-o zi, tatăl meu murise într-un accident, în urma unui incident local. Poate se sinucisese. La fel și mama. Rămăsesem orfan. Părăsisem insula. Nu-și mai amintea nimeni pe-aici povestea asta antică și de demult.“

Desigur, principala voce din roman este cea a lui Colin, care, ajutat de câțiva prieteni, pornește în dezlegarea misterelor care i-au marcat copilăria, însă capitolele în care își povestește îndoielile și aventurile sunt întrerupte de cele în care își fac loc cercetările unui polițist local ori cele ale unui ziarist. Sunt la mijloc și ceva aventuri amoroase, o evadare spectaculoasă, câteva crime și câteva picături de umor, așa cum îi stă bine lui Michel Bussi.

Familia ocupă un loc important și în acest roman. Spre a sublinia această importanță, să nu uităm că și Colin spune că „nimeni nu rămâne orfan de ambii părinți la șase ani“. Din păcate, sunt multe cazuri care îl contrazic, dar este adevărat că situația sa e deosebită și, într-un fel, înțelegi de ce rudele lui Colin au ales să nu îi spună totul așa cum s-a petrecut. La un moment dat, spre exemplu, un personaj consideră că este preferabil să nu spună tot ceea ce știe, deoarece adevărul ar fi greșit receptat ori interpretat. Doar că acest tânăr detestă tiparele și nu este deloc banal. Do­rința lui de a scoate la iveală adevărul, cel pe care simte că alții i l-au ascuns ca să-l protejeze, va atrage după sine o avalanșă de întâmplări, de care cititorul, captiv, se va lăsa purtat până la ultima pagină.

Bussi a declarat că Legături de sânge a fost prima poveste pe care a creat-o. Romanul, la ca­re s-a întors după vreo zece ani de la prima scriere, include o mare parte din temele pe care avea să le exploreze în toate cărțile sale ulterioare: legăturile de familie, manipularea, situațiile fără ieșire și căutarea identității. Geneza sa a pornit de la o constatare simplă: știi despre cineva că a murit, așa ți s-a spus, însă tu știi că persoana aceea e acolo, tocmai trece pe lângă tine, știi asta, nu are cum să nu fie el. Oricine ți-ar spune alt­ceva se înșală. Iar Colin, adolescentul de aici, are convingerea că realitatea este cu totul alta decât cea zugrăvită de cei din jurul său.

„Nici un alt roman nu mi-a îngăduit, prin construcția ficțio­na­lă, să depășesc limitele realității mele. Fără el, celelalte n-ar fi putut exista“, scria Michel Bussi în prefața cărții. Credeți-l pe cuvânt și, dacă vreți să-l descoperiți pe Bussi, începeți cu Legături de sânge, pe care Editura Polirom l-a publicat în anul 2020, în co­lecția Biblioteca Polirom, traducere din limba franceză și note de Alexandra Cozmolici.

Crime în satul pictorului Claude Monet – Nuferi negri

Recompensat cu 12 premii literare în anul apariției (2011), Nuferi negri (Editura Polirom, 2018, traducere din limba franceză și note de Mădălin Roșioru) are ca atu faptul că, dincolo de o intrigă în nota obișnuită pentru Michel Bussi, avem de a face cu un cadru inedit: Giverny, satul devenit celebru datorită pictorului Claude Monet și seriei sale de picturi cu nuferi.

Derulându-se pe parcursul a 13 zile și fiind încadrată de două crime, acțiunea din Nuferi negri se învârte în jurul câtorva personaje tipice pentru autorul francez: inspectorul Laurenç Sérénac și ajutorul său, Sylvio Bénavides, alături de o învățătoare, o fetiță care speră să devină pictoriță și, nu în ultimul rând, de o bătrână misterioasă, care știe foarte mul­te, dar care le scapă tuturor din vedere pentru mult timp.

În deschidere, un medic oftalmolog, Jérôme Morval, este găsit mort într-un pârâu, iar într-unul dintre buzunare i se găsește o ilustrată ce reproduce o pictură cu nuferi, pe spatele căreia sunt scrise cuvintele „Unsprezece ani. La mulți ani“. Imediat se fac o se­rie de conexiuni între acest Morval și diverse femei din Giverny – un sătuc comparat la un moment dat cu un mare parc de distracții din cauza numeroșilor turiști, iar pistele inspectorilor se ramifică imediat, unul dintre mecanismele create de autor pentru a îl duce pe cititor pe multe piste care să-l plimbe pe toa­te cărările posibile.

Este una dintre mărcile scriiturii lui Bussi, care pare că încear­că să-și exaspereze cititorii, forțându-le imaginația și ducându-i până la limitele răbdării în ritmul trepidant al scriiturii sale. Dar în momentul în care ajungi la final, după infinite presupuneri și jocuri logice, care cad în întregime pe măsură ce se dezvoltă intriga, nu poți să spui decât că da, într-adevăr, acesta este acel Bussi genial pe care îl știi din toate celelalte cărți, scriitorul capabil să pună totul într-o lumină nouă, neașteptată. Când citești finalul, ești obligat să reanalizezi totul și îți dai seama cât de minuțios a fost pregătit totul pentru a te induce în eroare.

Altfel, Nuferi negri poate fi recomandat ca un roman cu intrigă polițistă din care un cititor care nu este neapărat afin picturii poate afla informații noi despre im­pre­sioniști și în special despre Claude Monet. Cum, de altfel, afli câte ceva nou din orice roman scris de Michel Bussi, acest profesor de geografie și politolog care ne ajută să evadăm din realitate.

Galerie foto