O ciudățenie în sine e să te apuci să scrii un roman. Simplul gest de a te apuca, omul în fața paginii goale cu un milion patru sute de mii trei sute douăsprezece gânduri în cap sau cam așa ceva, oricum un om dezbrăcat în mijlocul unei piețe sau al unui mall, un animal ciudat care cântă la un țambal roz, iată romancierul. Ce cuvânt, romancier!
Cât despre mine, am scris mai întâi o nuvelă în care voiam să înfățișez viața unui om cât se poate de simplu. Apoi m-au năpădit ideile, imaginile, cuvintele astea cu care scriu și acum și am renunțat să mai public nuveluța respectivă, am creat un roman și am făcut asta vreo trei ani de zile. Ce să spun, ar trebui să amintesc cum strămoșii lui Ioșca se numeau inițial Hegedus și-n alte feluri, găsisem un soi de voievozi mitici ai Ungariei și îi pusesem în carte. Mi-au dat peste mână Dan Croitoru și o necunoscută mie (mulțumesc!) doamnă redactor de limbă maghiară, mi-am revenit subit și am renunțat. Dar eu și azi cred că era ceva acolo, mă scoți greu din ale mele pentru că personal intru foarte greu în idei (la idei?) și rămân acolo ca un maniac care privește lumea de pe acoperișul fără sticlă de protecție al unei clădiri cu 100 de etaje.
Și oricum, oricum de la etajul 100 oamenii se văd mici și cel mai greu îmi e cu numele. Să divagăm: Proust avea o teorie întreagă în legătură cu numele. Le diseca, le alinia, le scotea la lecție, își bătea personajele cu numele-n cap etc. Acuma ce-o fi cu Rachel și Oriane, de ce astea și nu altele, n-am reușit să înțeleg foarte bine. Eu, aproape cunoscător al lui Proust, nu aveam cum să nu știu asta și mai ales nu aveam cum să nu mă tem de teroarea numelui personajului. Zâmbește, nu-i nimic, dar în nume e o categorie întreagă de gropi în care dau scriitorii când sunt cu adevărat proști. What’s in a name?, zicea Shakespeare acum vreo 400 de ani. Chiar că, bună întrebare. By any other name, a rose would smell as sweet, continua el. Așa și eu, respectând proporțiile, pentru că oricum am scris o poveste de dragoste și Romeo și Julieta e inevitabilă aici. Ioșca? Ilona? Vasile? Ileana? Toți fără nume, să scap, să nu mai trebuiască să mă gândesc la asta până mi se sparge vreo venă în cap și dă Dumnezeu și scap de toate? A durat ceva, n-a fost ușor să vin cu numele astea atât de banale, aproape că mi-e groază să pun aici variantele cu care am lucrat, nu, nu le pun, există un punct până la care ne putem face de râs, să nu-l punem în joc, să tragem linie înaintea lui. Oamenii mei sunt oameni simpli și îmi trebuiau nume cât se poate de simple și până la urmă le-am luat la întâmplare. Nu sunt sfinți, dar pot fi sanctificați cu ușurință. Nici păgâni nu sunt, dar nici până acolo nu mai au mult.
Cât despre sex. Ai privit vreodată o scenă de sex de la etajul 100, fără binoclu? Ce te faci cu sexul, cum faci cu ăsta, cum faci să fie și-n același timp să nu fie, că poate un Dumnezeu binevoitor te pune în mintea unui făcător de manuale și te clasicizezi și se știe bine că nu e voie cu sex, că Domne sexul nu există etc.? (Nu râde, în mintea fiecărui romancier stau câte un Tolstoi și Thomas Mann și Marguerite Yourcennar egali cu el sau cu ea, să terminăm cu modestia.) A, cum faci? Grozavă întrebare! Grozavnică! Toți oamenii fac sex din ăsta, dar una e să faci, alta e să scrii. (A propos de biografism, nu tot ce trăim e bun de scris, dar iarăși nu am scris asta și rămâne întotdeauna clar că viața e un fel de film. Porno.) Și totuși, ca să revin, nu poți castra personajele la nesfârșit. Adică, na, poți face o literatură care să semene cu un cabinet medical de castrat personaje, cu o galerie a mumiilor castrate și politizate (e cam același lucru), dar nu poți să faci asta la infinit. Și atunci te arunci. (Nu pot scrie toate verbele care-mi trec prin cap, mă tem.) E greu, nespus de greu. Nu intrăm în detalii aici, pe unele le-am scris în carte.
Dar despre titlu am vorbit? Numele numelor? Numele numelui numelor, teroarea oricărui scriitor în vecii vecilor, Amin?
N-am vorbit. Cum numești un roman? Cum îi zici? De la o frază complexă și până la lipsa oricărui titlu, orice e posibil și s-a făcut. Eu am combinat utilul cu plăcutul și m-am folosit de numele personajului așa-zis principal, dar ar merita amintit aici titlul care m-a atras cel mai mult aproape o jumătate de an: Fără mărire și fără chip. Sigur că sunt câteva cuvinte din Biblie, dar mi se par atât de frumoase, încât la a zecea ediție vor ajunge un soi de subtitlu. În fond, politic vorbind, dacă despre politică e vorba, despre asta scriu în cartea mea. Oamenii mei nu au parte de mărire și aproape nu au chipuri, sunt Inexistenții din toate epocile, masa amorfă pe care se sprijină puterea, carnea de tun a secolelor. Cei mulți și necunoscuți, cei dinainte uitați. Umbrele cu care ne intersectăm pe vreo stradă și pe care nu le remarcăm, cei săraci, umili, jerpeliți, cei care locuiesc în cocioabe la marginea lumii și care nu vor fi amintiți în nici o istorie. Regret acel titlu, chiar îl regret. Dar aș fi devenit militant și nu despre asta e romanul meu, dacă despre asta ajungem să credem că e, să-l ardem în piața publică, e inutil să-l mai avem. Fără mărire și fără chip. Ce titlu!
Noul roman al lui Cristian Fulaș, Ioșca, a apărut la Editura Polirom în 2021