ȘTIRI  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din romanul Cântecul păsării de plajă, de Tudor Ganea, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.

– Fragment –

Deși apăruse pe rafturile magazinelor din ’92, Ainur băuse prima Cola în vara lui ’93. Armata era prost plătită la acea vreme, solda lui Bayar nereușind să acopere pe o lună nici măcar o ladă de Cola. Când Ainur îi ceruse bani să-și cumpere una, Bayar ridicase ochii în tavan, calculase în gând și îi comunicase pe tonul său lipsit de inflexiuni:

— O Cola egal o zi de muncă! retezând din start posibilitatea satisfacerii poftei lui Ainur cu acea băutură pe care Bayar o expedie rapid spre derizoriul păcălelilor venite din laboratoarele capitaliste ale vicleanului occident: O zeamă cu zahăr. Scumpă!

Lipsa de încredere a lui Bayar în noile vremuri, precum și salariul mic pe care și-l drămuia până la ultimul leu constituiră motivele pentru care luă hotărârea să profite de oferta gratuită de hrană ascunsă în apele mării. Înarmat cu o bucată de polistiren cât palma – în jurul căreia înfășurase cinci metri de nailon cu ac și plumb –, începu să-și petreacă timpul liber pe dig, la pescuit de guvizi. Ainur îl urmase, fără să știe că acea nouă deprindere îi va aduce prima sticlă de Cola.

În weekendurile de vară se trezeau cu noaptea în cap, își pregăteau monturile și coborau pe plajă. Dădeau la mână. Nu aveau băț sau lansetă. Lăsau firul să alunece între stabilopozi până când plumbul lovea fundul apei. Guvizii trăgeau imediat și tragerea le strangula celor doi tătari degetele și îi curenta în căușul palmei, acolo unde era înfășurat nailonul, dându-le semnalul că trebuie să tragă. Într-un loc bun, în numai o oră puteau prinde și trei kilograme de guvizi și hanuși negri.

— Trag ca tâmpiții! se minuna Bayar în timp ce scotea din apă pește după pește.

Printre guvizi mai prindeau și câinești – niște pești cu carnea amară și plini de oase. Câineștilor le striveau capul cu o piatră și îi aruncau pe plajă, să moară pe uscat. Când nu dădeau cu garizi puneau în ac carne de midie. Culesul scoicilor era motivul pentru care Ainur se trezea nerăbdător, înaintea lui Bayar. Cum ajungeau pe dig, micul tătar se dezbrăca și se arunca în apă. Culegea midiile de sub stabilopozi și i le întindea lui Bayar, care le pigulea de alge și le depozita în adânciturile săpate de mare în protuberanțele de beton. Stabilopozii erau plini de astfel de găuri în care pescarii își băgau momelile care se împu­țeau sub căldura soarelui. Mai ales scoicile. Încă din prima vară, Ainur învățase unde să găsească cele mai mari scoici. Se strecura printre stabilopozii scufundați și ajunsese la performanța de a sta sub apă chiar și două minute. Deși mâinile sale găseau în câteva secunde ciorchinii de midii cres­cuți pe sub dig, Ainur își petrecea restul timpului dintre ieșirile la suprafață lipindu-se cu spatele de fundul mării. Acelea erau minutele lui. Cu mănunchiurile de scoici în ambele mâini, tătarul

își dădea afară tot aerul din plămâni. Corpul său cădea în acele momente cu viteză spre adâncuri, până când acea alunecare inaudibilă se oprea și Ainur simțea sub omoplați nisipul rece de pe fundul apei. Rămânea așa câteva secunde, făcând pluta pe fundul apei, privind sclipitul soarelui pe valurile de la suprafață și sim­țindu-și pulsul cum îi vâjâie în urechi. Sunetul sângelui ce-i pul­sa în timpane, presiunea pe sinusuri și levitația ce-i desprindea din când în când trupul de pe fundul apei îi ofereau un refugiu protectiv pe care numai zgomotul aerotermei reușea să-l construiască în jurul lui. Când se împingea în picioare și se propulsa spre suprafață, ultimele bule de aer ieșite din plămânii săi compri­mați țâșneau într-o explozie de bobițe strălucitoare ce alunecau gâdilându-l pe barbă, gât și sub­țiori. Lăsa în urmă o întreagă galaxie de bule ce se disipau haotic. Părea o pastilă efervescentă pe care apele mării o ridicau la su­prafață după ce conținutul ei se ușurase și se evaporase în clocotul de balonașe sclipitoare. Văzută de afară, de pe înălțimea digului, silueta sa subacvatică – asemenea unei pisici-de-mare – apărea și dispărea pe dedesubtul petelor întunecate ale stabilopozilor înfipți pe fundul mării, provocând admirația celorlalți pes­cari care nu reușiseră niciodată să reziste mai mult de câteva secunde pe sub dig, la cules de midii. Când adâncitura din stabilopod era umplută cu scoici, Ba­yar îi făcea semn cu mâna și Ainur se suia pe dig. Stăteau apoi unul lângă altul până spre orele prânzului, cu vârfurile picioarelor atin­gând apa și cu soarele arzându-le pielea, cufundați într-o liniște marină pe care Bayar o întrerupea periodic cu o singură întrebare:

— L-ai luat?

— L-am luat! venea răspunsul lui Ainur în timp ce scotea peștele din apă.

Atunci, Bayar și Ainur își zâmbeau pentru o clipă, pentru că acolo, pe stabilopozii fierbinți, cu câte un fir de nailon în mână, tăcerea în care aleseseră să trăiască devenea suportabilă și pescuitul părea să-i apropie, apropiere ce dura cât timp unul din ei trăgea peștele din mare și care se termina când guvizii ajungeau pe fundul plasei.

CARTEA

„Țineți în mâini cel mai bun roman de până acum al lui Tudor Ganea, arhitectul convertit la proză care, după —iată —cinci romane publicate în tot atâția ani (unele premiate și deja traduse), își poate revendica lejer titlul de cel mai în formă tânăr romancier al momentului. Cu Cântecul păsării de plajă, Tudor Ganea se întoarce la etosul constănțean explorat în car­tea de debut și scrie un fel de Gangs of Constantza al tranziției sălba­tice din anii ’90 în care diverse grupări multietnice de outcasts își dispută teritoriul și influența asupra Cartierului Faleza Nord. Amestecul de violență și poezie al confruntărilor de pe malul mării este memorabil și, pe alocuri, conferă acestui roman realist murdar o calitate aproape psihedelică. Ainur, protagonistul cu origini tătare ale cărui ascensiune și decă­dere le consemnează întâmplările romanului, este o figură deopotrivă admirabilă și detestabilă, temută și tragică, rar întâlnită în literatura română, căci singurătatea lui este egalată doar de cruzimea cu care-și face loc în viață și în moarte. Nu recomand romanul celor slabi de inimă!“ (Marius Chivu)