Rubrici  -  Catalin Pavel  -  Cât se ține cartea la cuptor  -  

Toată lumea știe că scriitorul caută, caută mereu cuvântul perfect. El lucrează după urmă­toarea metodă: să zic nea? sau să zic omăt? sau să zic zăpadă? Parcă mai bine zic nea. Nea este cea mai bună soluție. Deși omăt merge mai bine. Acestea par că sunt sinonime perfecte, însă de fapt nu sunt etc. Omătul și neaua ascund primejdii morale, mai potrivită e zăpada. Rezultatul unei zile de muncă este faptul că mă hotărăsc la varianta „nea“ și șterg întregul pasaj.

Nu ești scriitor, pare-se, dacă nu corespunzi acestei imagini des­prinse dintr-un bestiar al meseriilor. Acum, nu contest că un scriitor are nevoie de o oarecare înțelegere a limbii în care scrie. În anumite situații, precizia trebuie să fie, cum se spune, chirurgicală (un cuvânt care nu face deloc poftă de literatură). De pildă, e de neconceput umorul fără absolută precizie, pentru că o glumă trebuie să fie, înainte de orice, eco­nomică. Dar să nu exagerăm. Un text literar nu e o succesiune de croșee, nu merge să pui în el poante, maxime și cugetări și re­velații una după alta. O poveste bine spusă nu presupune cizelare nesfârșită, deși e adevărat că simplitatea ei rămâne totuși înșe­lă­toare, adică în ea intră mult meș­­teșug nedeclarat, ca la Canetti sau la Bashevis-Singer. Dar nu trebuie să fie o agonie să spui o poveste, după cum nu e vreun mare câștig să te speli pe dinți în Sala Oglinzilor. Și mai e ceva: într-un text sclipitor uneori nu reușești să te simți acasă, cum înghiți cu noduri într-un restaurant prea simandicos.

Îmi vine în minte o scenă dintr-un film din anii ’60, doi tipi într-un bar, unul se chinuie să-i explice celuilalt un lucru foarte complicat, e vorba de o femeie, ea trebuie descrisă numai că, normal, e greu să pui lucrurile astea în cuvinte. „Era o femeie…“, zice el și ezită, cum să faci să nu pierzi nuanțele?, elle était une femme… și deodată omul se luminează: belle! (Acum cred că e din filmul Ma nuit chez Maud). Uneori trebuie să scoți tu la iveală justețea unui cuvânt de acolo de unde ea părea să fi fost eliminată, și doar ezitările, sau lunga tăcere de dinainte, dau unui cuvânt banal greutate. Sigur că exemplul pe care l-am dat e tras de păr. Îmi amintește el însuși de altceva, de o poezie cu o sută de ani mai veche, cu celebrul vers Que c’est un dur métier que d’être belle femme. M-aș hazarda să zic că vorbele astea rămân profunde fie că sunt citite corect, fie că sunt citite greșit, ceea ce e o perfor­manță. Greșit – adică altfel decât intenționa Baudelaire – ele în­seamnă lucrul corect că frumu­sețea, ca puține alte calități, te poate pune pe linii existențiale greșite și poate să joace constant împotriva ta de-a lungul vieții. Autorul avea însă altceva în cap, tot corect, cum se vede din restul strofei (care, fatalmente, nu mai e citat, deoarece totul e azi extras din bazele de date de citate scur­te): că opusul frumuseții nu e urâțenia, ci lipsa de autenticitate și că munca fără oprire la propria imagine însingurează pe neștiute. Oricum, ideea e că în ciuda preciziei, ambivalența subzistă. Chiar dacă scriitorul (cel puțin în cazul lui Baudelaire) nu mai caută cuvântul perfect, acest cuvânt îl găsește cititorul.

Altă problemă cu cuvântul perfect și precis e că el poate fi complet inutil. Lucrurile pentru care merită făcut un efort de precizie sunt cele subtile. Pentru altele e uneori mai bine să fie făcut un efort să nu fie descrise deloc. Dacă, de fiecare dată când eroul meu merge undeva, eu descriu precis tot ce vede pe geam, s-a terminat cu literatura. Sau dacă, atunci când el își vede casa pră­bușită la bombardament, spun că îl cuprinde tristețea, sunt extrem de aproape de a-i arăta cititorului cu bățul niște planșe mari cu ches­tiile pe care trebuie să le simtă și el. (Dacă eroul însă își prinde ușa la lift și începe să râdă, asta poate fi eventual menționat). Bineînțeles, asemenea sfaturi în literatură au cam aceeași valoare ca rețetele după care vrei să gătești și care te învață că se adaugă făină „cât cere“ amestecul, se ține carnea la cuptor „până se face“ și așa mai departe. Uneori e absolut esențial ca, în fața unui lucru trist, să spui că omul s-a întristat. Poți fi chiar declarat înțelept pentru asta. Și scos la restaurant.