Rubrici  -  Radu Pavel Gheo  -  Războaie culturale și desene animate (I)  -  

Zilele trecute am citit o știre importantă – deocamdată pentru copii și, evident, pentru părinții lor: corporația Disney a decis să transfere câteva filme de desene animate clasice din secțiunile accesibile copiilor mai mici de șase ani în secțiunea 6+.

Le-a transferat, nu le-a cenzurat și nici nu le-a interzis, asta merită subliniat. Totuși cineva acolo sus, la Disney, a decis că filmele respective includ stereotipuri culturale negative, la care nu trebuie să-i expunem pe copii – decât, eventual, în pre­zența părinților, care să le țină totodată o lecție despre clișee rasiste, istoria men­talităților și discriminare. Ceea ce e întru totul lăudabil. Numai că nu e întotdeauna lăudabil. Câteodată e stupid.

Unul dintre filmele în cauză este Peter Pan (lansat în 1953). Există în acel film aparent inocent ceva ce, pare-se, copiii nu trebuie să audă: sintagma „pieile roșii“. Cum nu știau termenul corect „americani nativi“, așa au decis în 1953 scenariștii filmului să îi numească pe amerindienii de pe insula lui Peter Pan: „piei roșii“. Așa îi știu și eu din copilărie, din căr­țile germanului Karl May, și nu m-am gândit niciodată că ar fi acolo ceva peiorativ – ba chiar dimpotrivă. Toți ne doream să fim o piele roșie ca Winnetou sau, dacă tot eram niște biete „fețe palide“, măcar să ne putem ridica la înăl­țimea morală și curajul pieilor roșii. Și, din câte știu, în Statele Unite există și azi comunități ame­rindiene care folosesc termenul „piei roșii“ pentru a se descrie și identifica, fără a vedea în el ceva rasist ori jignitor. Dar responsabilii de la Disney se vor fi gândit că astea sunt vremuri de corectitudine politică extremă, în care e mai bine să sufli și în iaurt.

De atâta precauție, pe lista filmelor de desene animate cu bube ideologice a intrat și Pisicile aristocrate (1970). Acolo problema o reprezintă un personaj secundar, foarte secundar, o pisică siameză pe nume Shun Gon, care cântă la un pian cu niște bețișoare chi­nezești și vorbește o engleză stricată, cu accent asiatic caricaturizat. Păcat, Shun Gon e un personaj simpatic. Mă întreb cum ar putea copiii (mai mici de șase ani) să învețe de aici stereotipuri rasiale. E o pisică, ce Dumnezeu! Siameză, sigur, de-aia și are accent, dar atunci până unde se va ajun­ge? Ce-o să se întâmple în următoarea fază de epurare a desenelor animate? A filmelor în general. Și a cărților. Fiindcă nu cred că purificarea ideologică se va opri aici, mai ales când lupta pentru mântuirea minților și sufletelor inocente ale copiilor se tot ascute, la fel ca lupta de clasă odinioară. O să scape oare Doamna și vagabondul (1955)? Filmul acela cu un subiect care n-o să mai conteze, fiindcă acolo apare Tony, îl știți, Tony italianul, care vorbește o engleză cu accent italian exagerat – și mai are și un restaurant – și mai servește și spaghete – și mai și cântă Bella notte. E un stereotip, e jignitor – sau nu e? Nu mai știu.

În fine, pe lista în cauză mai e și Dumbo (1941), filmul despre elefănțelul cu urechi mari, care e ridiculizat de semenii lui de la circ, dar la final ajunge să zboare, folosindu-și urechile ca pe niște aripi, și devine vedeta circului. O poveste americană de succes, am zice. Numai că acolo există o scenă problematică, una colaterală intrigii (dar azi nu mai contează): când circul din film își înalță cortul pe o ploaie torențială, o mulțime de muncitori negri fără chipuri bat țărușii de metal cu baroase și cântă un cântec destul de trist despre munca lor grea și viața lor, chipurile, veselă. Eu l-am perceput ca pe o satiră socială învăluită în niște versuri cu substrat ironic. Cei de la Disney au considerat scena ca având substrat rasist. Nu pricep de ce, dar e normal să nu pricep. Nouă – nu doar românilor, ci europenilor în general – ne vine greu să în­țelegem mutațiile mentalitare petrecute în ultimele decenii în America și o să ne fie și mai greu să o facem când ele vor fi preluate otova aici, cum se întâmplă cu toate trendurile ideologice ce poartă prestigioasa marcă americană.

O să mai spun doar că și PETA, faimoasa organizație pentru apărarea animalelor (care, pe de altă parte, le și eutanasiază, dar asta-i altă poveste) a criticat filmul în discuție, deși din alte motive, exprimându-și dorința ca o posibilă nouă versiune a lui Dumbo să aibă un final cu adevărat fericit, unde mama elefant și elefănțelul zburător să ajungă într-un adăpost de animale, nu să fie în continuare „captivi și abuzați în industria divertismentului“. Cu varianta fericită de a fi eutanasiați, aș zice eu, în aceeași logică PETA.

După cum se vede, discuția e lungă și încurcată, așa că rămâne pe săptămâna viitoare. Vizionare plăcută – și responsabilă.