Încep repovestind o întâmplare povestită acum vreo 30 de ani de un martor ocular. Era primul concert în România al grupului Nazareth, ținut la Sala Polivalentă. Pentru deschidere, fusese aleasă trupa Iris.
Ambele formații se aflau încă pe valul succesului, deși la cote diferite. Aflând despre greutățile rockerilor de pe-aici, britanicii, generoși cum îi știm, au oferit alor noștri, pentru a le folosi în acel spectacol, sculele cu care veniseră. Nu și personalul tehnic propriu, adică pe inginerul de sunet, stăpânul pupitrului de mixat. Oare cine era atunci „sunetist“ de serviciu? Ce contează! Sigur e că nu cunoștea aparatura ce-i fusese încredințată spre manevrare, deoarece zgomotul scos de Iriși pe scenă i-a sictirit până și pe fanii lor cei mai aprigi. Chibiții din sală, obișnuiți cu dedesubturile show-biz băștinașe, au presupus că oaspeții veniseră cu niște scule mai proaste, să nu și le terfelească pe cele bune pe coclauri sălbatice. Dar, când Nazareth a urcat pe scenă, piesele lor au răsunat demențial, de s-au zguduit pereții și podeaua! Curios din fire și contrariat, povestitorul a mers la centrul de comandă și l-a întrebat pe inginer ce s-a petrecut de nu s-a auzit și trupa noastră la fel, fiindcă instrumentele erau aceleași! Răspunsul sec: „Întreabă-l pe dobitocul care a încurcat butoanele astea!“.
Morala e puțin mai mustoasă: nu-i suficient să ai pe mână niște aparate performante ca să obții un sunet exemplar. Nici nu e bine să te bagi ca musca-n dosul calului, doar fiindcă animalului nu-i pasă cine-l scarpină… Ajuns aici, trebuie să renunț la alegorii, ca să revin la subiect: albumul Sfinx – Lume albă, editat la Electrecord în 1975. Un disc pe care mulți rockeri s-au (z)bătut să-l dețină (chiar cu pumnii, știu un caz). După 1990, când a fost permisă recuperarea valorilor românești expatriate, în dreptul numelui Sfinx, tutelat de Dan Aldea, referință în rockul autohton, figurează numai Zalmoxe, discul din 1979. Lume albă = pustiu? De ce, nu se știe. Firma de stat pare să fi intrat în faliment sau devalizare programată. Un atentat la patrimoniul național, din care s-au risipit comori audio intruvabile altundeva. În urmă cu 6 ani a comis o „reeditare aniversară“ afaceristul meloman SoftPlus. A fost un eșec, dovadă că bunele intenții nu sunt suficiente. Cauza luftului derivă din amatorismul „remasterizării“. Îndoiala că reeditorul a avut acces la banda master – sau măcar la matrița vinilului de la Electrecord – e risipită de „calitatea“ coloanei țiuitoare, livrate pe suport tip CD.
Întrebarea despre sursa actualei ediții Sfinx – Lume albă (remastered tape) (2020, Fundația Restitutio Ad Integrum) se menține, însă mai mult ca temă de discuție suplimentară întru calmarea stresului maniacilor și bolnavilor audiofili. Pasionații de rând, ca mine, au la ureche ce n-au avut decât pe discul inițial, acum 45 de ani, plus-minus ceva: sunetul inteligent distribuit pe ambele canale, cu spectrul dinamic echilibrat impecabil, instrumentele reliefate fără stridență, voci să le auzi și să le asculți cu plăcere. Plăcere cu atât mai mare, cu cât albumul este imprimat pe bandă magnetică, închisă în casetă normală, un suport ce pare uitat de majoritatea publicului actual, deși dă semne de înviorare.
Născută din pasiune deplină pentru sunetul analog, mai cald decât cel digital, apariția este „Promo, not for sale“. Poartă semnăturile lui Daniel Ionescu-Dion (artwork), Remus Miron (remastered tape, engineer) și Claudiu Oancea (music consultant). Nu este necesar să îl laud pe vreunul, izbânda lor grăiește de la sine (evident, rulată pe un deck decent, cuplat la un amplificator cu intrări analoge și difuzoare măcar „de raft“, dacă nu „de podea“). Să sper la varianta pe vinil? Hai, că sunt pretențios! Dar țin banii păpușiți!
2 comentarii
cine era la butoane ?
1 Trackback