E o zi mohorâtă care pare de primăvară pentru că zambila de la Kaufland miroase puternic în bucătărie, deci e un moment bun să scriem despre case. Ce-i drept, plănuiam dinainte de Anul Nou, când am citit frumoasa carte Cazzavillan 21 (Editura Oscar Print), în care Cristina Hoffman (actriță, selecționer pentru Cannes și Berlin, coinițiator al Atelierului Aristoteles și fostă directoare a ICR Berlin) vorbește despre casa familiei ei, dar am lăsat subiectul la dospit.
Casele sunt fascinante prin poveștile pe care le spun despre cei care le-au locuit. Casele părăsite din SUA, cum sunt cele pe care le găsești pe Abandoned Homes America sau The Forgotten South, cu piane vechi (pianul rămâne întotdeauna în urmă), fotografii de familie, cărți, șifoniere cu rochii, discuri cu Doris Day, veioze superbe, băi în faianță roz sau verde mentă, sticluțe cu medicamente, hall-uri lambrisate, ferestre năpădite de vegetație, paturi cu lenjeria pe ele și aragazuri cu ceainice și oale, ca și cum s-ar fi plecat în goană. Unde plecau oamenii ăștia de lăsau totul în urmă? Unii pur și simplu mureau și își luau amintirile cu ei.
Sau casele din București, melancolice și demne, atât de frumoase pe orice anotimp, așteptând cu stoicism să fie dărâmate sau cârpite „în termopan“.
Casele vechi sunt fascinante prin ele însele, nu doar prin poveștile locatarilor. Au acumulat timp. Nu întâmplător, în vise casa e un simbol al sinelui. Cartea Cristinei Hoffman, cu coperta peste care curge ceva ca o dâră de ciocolată (dintr-una din prăjiturile copilăriei), e o încercare de a ajunge la un soi de transcendență care să dea o ordine propriei vieți, să vindece ce-i de vindecat și să facă pace cu trecutul. La această transcendență nu poți ajunge fără ceva stabil, fără ceva care le supraviețuiește oamenilor așa cum e casa familiei sau măcar amintirea ei.
„Nu locuința de peste drum de ai mei putea să mă ajute să-mi găsesc calea, singura cale era despărțirea, despărțirea de ei, de familia mea, adevărata despărțire, să pun nemărginire între ei și mine, ca să devin poate, într-o zi… Eu“, scrie autoarea care a plecat de tânără din țară (după ce debutase în Operațiunea Monstrul, 1976, de Manole Marcus), când familia deja pierduse casa din Cazzavillan și care după multă vreme s-a reîntors pentru a locui într-un București cu totul schimbat.
„Cu cine v-ar plăcea să petreceți o după-amiază pe această verandă, dacă s-ar putea?“, întreabă pe Facebook tânăra care ține site-ul The Forgotten South, lângă o fotografie cu o căsuță ponosită, dar luminată de iarba din jur, iar răspunsurile încep să curgă: cu fata mea, pe care am pierdut-o in 2012, avea numai 20 de ani; cu băiatul meu care a murit in 2015; cu bunica mea care a plecat acum câțiva ani…
Tatăl, mătușa Irina (actrița Irina Răchițeanu-Șirianu), mama, bunica, prietenii, motanul Papucaș, prăjiturile, iubirile familiei, ritualul meselor, curățenia temeinică făcută de bunica în camerele din toate cele patru etaje, muncile de la bucătărie, unde erau „două sobe mari de gătit, trei chiuvete din faianță albă, două mese acoperite cu tablă bătută, pe care se tăia, măcina, toca, jumulea tot ce urma să fie transformat în variate feluri de mâncare“, bucuriile care se împărtășesc ușor, dramele și traumele care se spun greu, cu introduceri diafane ori cotite, și care trec și mai greu – amintirile vin prin dicteu automat în mintea autoarei care n-a mai scris niciodată, de parcă toată familia – inclusiv motanul Papucaș!, ar fi stat și i-ar fi dictat la ureche ce să scrie.
Iar această poveste ca o perdea în care bat alternativ soarele și umbra are legătură cu toată familia, dar mai ales cu autoarea. Aceste „regularizări“ sunt importante; cu intuiție feminină, autoarea știe.
Vestea bună e că stocăm tot; deși pierdute, casele copilăriei rămân în noi până în cel mai mic detaliu, împreună cu toate amintirile. Eu am visat acum câțiva ani casa noastră veche și absolut totul era acolo, deși în viața diurnă nu mai țin minte foarte multe.
Amintirile sunt ca pâinea carbonizată descoperită la Pompeii, care pare pufoasă deși are peste 2.000 de ani. Amintirile familiei și ale strămoșilor trec în noi, din vremurile când primeai de Crăciun „un palton roșu și un sfeter verde“, așa cum am citit undeva. Poate că amintirile se sortează mai bine după culori sau așa ne place nouă să credem, că ce e simplu și ușor e mereu în urmă.
Fotografia (luată de pe contul Facebook/ Abandoned Homes America) reprezintă o casă din New Jersey, construită în secolul al XIX-lea. Lumina, culorile, retușurile făcute de fotograf trimit spre un decor de cinema, o carcasă a vieții reale. Sufletul e și nu e acolo. Nu știu de ce, îmi aduce aminte de o fetiță pe care am auzit-o odată într-un tren spunând: „A plecat acasă, casa mea“.