L-am intilnit in apartamentul sau parizian, luminos, ordonat si in acelasi timp abandonat cartilor, fie captusind riguros un perete de biblioteca, in salon, fie sufocind un covor, stivuite pe jos, in biroul de alaturi. Abdelwahab Meddeb face parte dintre acei oameni rari, pentru ca simpli. Simplitatea sa e o gratie: un amestec de disponibilitate si de responsabilitate. Pe de o parte, dorinta de a impartasi, fara atitudinea inaccesibila pe care eruditia profunda ar indreptati-o, pe de alta parte un anume curaj de a spune clar lumii, asta imi place, asta nu-mi place. Cu rationamentul celui care se stie onest, in primul rind fata de sine insusi, daca aduce argumente. Cu afectiunea proprie scriitorilor care stiu ca, ales si impartasit, cuvintul mai are poate o sansa de a opri lumea in loc pentru o clipa de reflectie. Cu o stapinire de sine neverosimila in preajma unor subiecte explozive. In cartile sale, Abdelwahab Meddeb a ales sa se darime odata cu turnurile din Manhattan pentru a intelege cum sa se rezideasca pe sine, copil al culturii islamice, adult al culturii occidentale. Niciodata insa martir.
Care e locul Tunisiei si al Frantei in devenirea personalitatii dvs., neuitind de poetica interstitiului, a intervalului despre care spuneti ca va este consubstantiala?
Nimic nu vine sa inlocuiasca, mai ales pentru un scriitor, ceea ce in psihanaliza se numeste „prima scena”, scena copilariei. Cred ca fiecare scriitor isi poarta copilul in interior, e una din particularitatile scriitorilor, ale poetilor. Pentru mine e o scena fondatoare. De altfel, a fost o scena profund musulmana, provin dintr-o familie foarte traditionala, conservatoare, care a dat doctori in teologie islamica. De aceea referinta islamica a contat tot timpul in munca mea de scriitor, de poet, dar de la 11 septembrie incoace, de fapt de mai devreme, din 1978, lucrurile n-au facut decit sa se inrautateasca: mai intii a fost Koymeni, apoi „fatwa” impotriva lui Salman Rushdie care ne-a rascolit profund, o serie de evenimente foarte grave venite dinspre Islam care au culminat cu 9/11. Am resimtit un soc imens si de aceea am inceput sa reflectez asupra a ceea ce am ajuns sa numesc „boala islamului”. Cartile pe care le-am consacrat acestui „rau” sint, inainte de toate, o reflectie „pro domo”, a scriitorului care sint, o reflectie de la mine catre mine, deloc politica. Cum se face ca aceasta origine care ma constituie, prima scena care m-a format si la care tin dincolo de orice forma de credinta, produce o asemenea monstruozitate? Trebuia sa inteleg eu insumi si sa vad daca exista o portita de scapare. Daca eu insumi apartin acestei monstruozitati aflindu-ma inauntru. Vedeti, e o problema vitala. Alaturi e spatiul european, Franta pe care o ador pentru ca e lumea culturii, pentru modul ei de viata. De altfel, eu articulez cele doua lumi. A vrea sa traiesti in mod poetic in lume, adica sa fii in iubirea pentru frumos, sa exersezi zilnic imanenta transcendentului, sa stii ca ordinea sensibila, tot ce ne inconjoara sint bintuite de invizibil, pentru mine toate acestea sint o continuitate a partii islamice din mine. Sint, de fapt, idei grecesti care au cunoscut o reformulare araba in Islam. Cultivarea sinelui, modul poetic de a fiinta in lume au avut, bineinteles, si reprezentari occidentale. E o forma de continuitate. Numai ca in tarile islamice se instaureaza din ce in ce mai mult o ordine morala insuportabila care nu-mi place, si atunci, pentru a-mi exersa vointa de a trai in cultivarea sinelui, idee greceasca dar si musulmana, a ma gasi in Europa e o fericire.
V-ati nascut in Tunis. Cind ati venit in Franta?
In Franta am venit tirziu, la 20 de ani, in 1967, pentru studii. Facusem trei ani de facultate in Tunis, in epoca invatamintul era foarte bun, am venit sa continui la Paris, dar intentionam sa ramin pentru ca in Tunis ma simteam un pic in exil. Voiam sa fiu intr-o mare capitala culturala. Drama e ca in 30 de ani statutul Parisului s-a schimbat in mod surprinzator.
Parisul nu mai este o capitala culturala?
Cum sa va spun, francezilor nu prea le place sa fie atacati frontal precum a facut-o jurnalul „Times”, afirmind si analizind decadenta actuala a culturii franceze. Dar, din pacate, despre asta este vorba. E foarte curioasa fatalitatea istoriei: pentru ca iubirea pentru Franta, alegerea ei, ma conduce de la o grandoare culturala destituita, cea a arabilor, la alta grandoare culturala pe cale de destituire, cea a francezilor. Tocmai m-am intors din Filipine unde am tinut niste conferinte. L-am intilnit pe Francisco Sionil Jose, cel mai mare scriitor filipinez, am discutat mult. Are 83 de ani. Si-a construit opera si viziunea asupra lumii bazindu-se pe patru experiente: o cunoastere profunda a arhipelagului Filipinelor (jurnalist fiind, a realizat nenumarate reportaje si sint multe probleme in Filipine), a trait si cunoaste profund lumea Americii, Japoniei si Chinei. Acesta e acum centrul lumii. El cuprinde, cu spiritul sau, totul. Fireste, iubeste Franta, vine din cind in cind aici cu traducatorii si editorii sai, dar, de fapt, Franta nu mai este un centru, e in afara cimpului de interes al lumii. Spre marea mea surprindere, nimeni in Filipine nu voia o conferinta in limba franceza. Singura conferinta in franceza am tinut-o la Alianta Franceza, pentru comunitatea francofona, putin numeroasa la Manila. In universitati m-am exprimat fie in engleza, fie, spre surprinderea mea, in araba. In departamentele de studii islamice sint destui vorbitori de araba. Chiar in cadrul unor universitati de studii de politologie, in sudul Filipinelor, intr-un amfiteatru de 500 de persoane erau 50 de vorbitori de araba.
Cite limbi vorbiti?
Stapinesc bine franceza si araba. Engleza e o limba pasiva, n-as indrazni sa o vorbesc in Anglia; in America, da. Citesc apoi in italiana si in spaniola.
In scrierile dvs. se simte o apropiere aproape senzuala de cuvint, de text, de limba. E o influenta a culturii arabe sau e pur si simplu atributul poetului care sinteti?
Este iubirea pentru limba. Pentru istoria cuvintelor, pentru circulatia lor. Sint fascinat. Sartre are o vorba frumoasa, limba este „usa glisanta” intre literatura si dictionare. Iubesc nespus dictionarele.
In scrierile dvs. va autodefiniti in acest fel: „ma constitui simbolic in credinta araba”. Cum s-a strecurat in aceasta definitie o anume distantare de origini?
Credinta eu nu o repun in discutie, o las in enigma si in complexitatea sa. Dar nu asta conteaza cel mai mult pentru mine. Realul, simbolicul si imaginarul sint, dupa Lacan, cele trei ordine care structureaza o fiinta. Toate cele trei mi s-au constituit pe marginea Coranului si a referintelor islamice. Fiecare are nevoie de o referinta pentru a se structura, aceasta referinta m-a structurat psihologic pe mine.
Ceea ce surprinde in demonstratia pe care o faceti in cartea Boala Islamului (La Maladie de l’Islam) este poate nu atit faptul ca Occidentul a uitat de vocatia culturala si artistica din istoria si devenirea Islamului, ci ca insasi lumea islamica a uitat-o!
Exact. De aceea eu spun ca remediul la boala Islamului cere mai intii o anamneza din partea musulmanilor, si utilizez constient acest termen psihanalitic, psihanaliza insasi e o forma de anamneza. E vorba de a ajunge cit mai departe posibil in procesul amintirii pentru a gasi elemente reale, si nu imaginare, legate de prima amintire. E foarte important pentru musulmani pentru ca astazi Islamul e foarte simplificat, e un Islam constituit complet pe baza de semne identitare distinctive cu totul antioccidentale. De exemplu, relatia majora cu grecii care a contribuit la splendoarea Islamului este cu totul uitata. Trebuie sa revenim la asta, in mod propedeutic chiar, pentru a confirma faptul ca a ne occidentaliza e normal, din moment ce avem aceleasi izvoare ale modernitatii. Stiti ca privit din China, Islamul e o lume formata occidental, nu oriental.
De ce atunci Coranul e atit de prost citat, doar in ceea ce contine el violent? Subliniati in cartea dvs. ca exista nenumarate versete blinde, care promoveaza toleranta fata de ceilalti…
Violenta este continuta in Coran, daca n-ar fi acolo, lucrurile ar fi foarte simple. Trebuie sa admitem ca poti fi foarte bine musulman integrist citind pur si simplu din Coran. Problema este de interpretare si de ierarhizare a ceea ce citesti. Coranul nu este mai violent decit Biblia, ba chiar mai putin. In Vechiul Testament exista extrem de multa violenta, o demonstreaza astazi unii specialisti. Chiar si in numeroasele sale legi, Legea sclaviei, Legea Talionului, Legea inegalitatii intre femei si barbati, poligamia, Coranul are fara exceptie echivalente juridice in Biblie. Dar Coranul le formuleaza mai cu blindete, ca si cum Coranul ar fi tinut cont de indulcirea evanghelica ce se opereaza fata de Tora. Din pacate, astazi nu aceasta tendinta de imblinzire este pusa in valoare, e mult de facut in sensul acesta. Singura posibilitate pentru a conjura violenta coranica si lectura pe care integristii o favorizeaza este de a decanta cele doua tendinte: tendinta transistorica cu mesajul peren si mesajul care merita neutralizat prin contextualizare istorica. Pentru ca atunci cind s-a nascut Coranul, in spatiul antropologic care e al sau, a constituit un progres din toate punctele de vedere, doar ca umanitatea a continuat, de atunci, sa progreseze. Coranul corespunde precis unei etape patriarhale, bazata pe privilegierea descendentei masculine („lignage agnatique”), dar restul lumii a evoluat construindu-se acum pe principiul egalitatii tuturor. La asta trebuie sa ne adaptam cu totii. Operatia e cu totul posibila daca este vointa in acest sens, din pacate Islamul se vrea bazat pe o universala distinctiva si total opusa Occidentului. Cu ceva timp in urma, scriitorul filipinez m-a intrebat de ce Islamul actual e construit pe un sentiment antioccidental. China, care nu e o civilizatie occidentala si a carei hegemonie mondiala este de neoprit, nu cunoaste acest sentiment.
Ce i-ati raspuns?
Ca imi confirma tezele si analizele pe care le expun in cartile mele: China e in actiune, Islamul in reactiune.
Credeti ca, dupa 11 septembrie, lumea occidentala isi mai acorda sansa de a-si reaminti natura profunda a lumii islamice, faptul ca nu se reduce doar la integrism?
Pe de o parte, e necesara anamneza in lumea musulmana despre care am vorbit. Pe de alta parte, este nevoie, si nu incetez sa lucrez in aceasta directie, ca occidentalii sa iasa din necunoastere. E fundamental. Pentru ca daca vom cunoaste Islamul istoric, asta va crea un fel de linistire. Dar nu e numai acest lucru, sintem intr-o situatie foarte periculoasa si cred ca lucrurile se inrautatesc din ce in ce mai mult, pentru ca n-am gasit calea cea buna pentru a conjura raul islamic.
11 septembrie este insa un obstacol in acest sens…
Da, dar raspunsul fata de 11 septembrie ar fi putut fi de mai multe feluri. Razboiul mondial contra terorii, trebuie sa recunoastem, America l-a pierdut. N-a facut decit sa sporeasca, in mod spectaculos, ura occidentalilor printr-o serie de erori care mai de care mai spectaculoasa. La inceput am sustinut razboiul din Irak si dupa aceea m-am panicat. Am vazut ca lucrurile merg spre catastrofa chiar de pe 23 aprilie, cind America s-a declarat victorioasa. Am vazut doua lucruri: americanii au abandonat mentinerea ordinii la Bagdan, am vazut spolierea muzeelor de catre multime, caii de rasa ai lui Saddam Husseim pe care oamenii ignoranti i-au inhamat la plug, si mi-am zis ca lucrurile sint foarte grave. In Afganistan n-a existat nici o minima etica a razboiului, cu bombe oarbe care au facut victime nevinovate. E adevarat, unii spun ca nu poti alatura „etica” si „razboi”; ba da, chiar in Franta anumiti ginditori crestini au provocat o mare dezbatere in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Dar in Afganistan ar fi trebuit mult mai multa prudenta in manipularea armelor, tinte mai precise si, in plus, era nevoie de un plan Marshall, si nu de sustinerea unui guvern cu totul corupt… Vedem ce se petrece acum. E o teribila greseala a statului american, care dintr-un stat pragmatic, ceea ce ar trebui sa reprezinte esenta sa, a devenit un stat dogmatic, ideologic. „Bushismul”, care, ranit, si-a transformat suferinta in ideologie, i-a pus imediat pe ginduri pe prietenii mei americani care simteau presiunea asupra spatiului academic, in America un spatiu sacru, cu totul liber… Regimul „Bush” a transformat America intr-un stat brejnevian. Acum America e pe cale de a se dezmetici. Acest fenomen e grav pentru toata lumea, pentru Europa nu mai vorbim. In cele din urma, America va ajunge la o intelegere cu China, ca sa-si mentina hegemonia mondiala. Axa s-a mutat acum in Pacific.
Nu sinteti de parere ca e o fatalitate…
Nu. Discutam inca din 1982, in Italia, cu Fernand Brodel, pe atunci in viata, despre migrarea a ceea ce el numea „capitala lumii”, care a trecut din bazinul mediteranean, dinspre Venetia-Genova spre Amsterdam, apoi spre Londra si New York, iar de acum inainte e in Pacific, o vedem mai mult ca oricind. De aceea trebuie din nou salvat spatiul mediteranean. Nu e o gluma. Mi se pare ca viitorul Europei tine mult de restaurarea relatiilor cu sudul Mediteranei pentru a face fata aliantei ineluctabile sino-americane. Nu sint deloc un fan al presedintelui Sarkozy, are reactii bizare si e un fantasc, dar asta nu inseamna ca intuitia sa cu privire la o uniune mediteraneana nu e cu adevarat importanta si trebuie luata in serios. Trebuie investiti bani in acest organism. Am vazut cum Spania s-a metamorfozat si a devenit o tara moderna, aflata in totala faza cu spiritul european, gratie banilor europeni. Aflu ca daca Uniunea Europeana acorda unei tari ca Ungaria sprijin financiar care reprezinta o suta, fondurile pe care Europa le da pentru malul sting al Mediteranei reprezinta 1 dintr-o suta. La acest lucru se adauga faptul ca pericolul reprezentat azi de islamism, ceea ce are el rau si destructiv, este interior Europei. Avem de a face acum in Franta cu o putere politica ce vine din alianta dintre islamisti si altermondialisti extrem de periculoasa. Ea se dezvolta in locuri abandonate, in periferii, asa cum islamismul prospera in locurile uitate de pe malul sting al Mediteranei, afectate de decaderea statelor respective. Trebuie sa ne gindim foarte serios la aceste lucruri si la modul in care putem interveni pentru a forta destinul sa o ia in alta directie. E un front de lucru triplu, politic, economic si ideologic deopotriva.
Sinteti pesimist sau optimist in aceasta privinta?
Pentru perioada imediata sint pesimist pentru ca nimeni nu ia in serios aceste lucruri. Eu sint in contact cu oameni politici, le vorbesc asa cum va vorbesc si dvs., dar e foarte curios cum oamenii politici nu stiu ce inseamna un plan de urgenta, toata istoria lumii ne-o demonstreaza.
Cartile dvs. au fost traduse in 18 limbi, inclusiv in tari de traditie musulmana din Magreb, in Bosnia sau Albania. Cum au fost primite in aceste culturi?
N-au suscitat dezbaterea pe care mi-as fi dorit-o, s-a evitat chiar acest lucru. A fost foarte util pentru cei care se simteau cu totul pierduti, mai ales tineri, care nu se aflau sub tentatia mesajului islamist, dar simteau aceasta presiune care constituie un fel de fundal permanent. Au gasit niste criterii de restructurare in cartile mele.
V-a fost vreodata frica de ideile si convingerile pe care le sustineti?
Pina acum nu. Dar acum a inceput o campanie foarte violenta impotriva mea pe Internet, dupa recenta emisiune tv in care am discutat in contradictoriu cu Tarique Ramadan (n.r. – cunoscut intelectual elvetian de origine egipteana, i se atribuie teza potrivit careia un musulman trebuie sa respecte regulile tarii occidentale de adoptie doar daca nu contravin unor principii ale Islamului; dezbaterea a fos difuzata pe 30 ianuarie 2008, in emisiunea „Ce soir ou jamais!” pe France 3). Pentru moment sint doar insulte, nu si amenintari, dar nu e deloc amuzant.
Ce va spune Romania?
Imi rasare in minte cartea lui Henri Focillon asupra artei populare romanesti. O carte foarte frumoasa. Il citeam pe Focillon pentru studiile sale asupra Evului Mediu francez, asupra artei gotice si am fost surprins sa descopar aceasta carte care m-a pasionat imediat. Am descoperit doua elemente care ma definesc pe mine si care apartin acestei tari ce imi parea indepartata si pierduta intr-un spatiu slav: latinitatea si Orientul. Exista elemente otomane in aceasta arta populara, asa cum in Tunisia, de unde vin eu, exista multe elemente otomane. Daca am o sensibilitate catre Romania, de aici se trage.
In Romania, Editura Polirom a publicat recent traducerea cartii lui Salman Rushdie, Versetele Satanice, si acest lucru a provocat emotii traducatorilor si editorilor, pentru ca au existat mesaje de amenintare. Ce parere aveti?
Eu am sustinut de la inceput cu intensitate cartea lui Rushdie. Notiunea de „maladie de l’Islam”, boala Islamului, mi s-a cristalizat in minte in momentul cind a fost declarata fatwa in privinta lui Rushdie. Atunci mi-am spus ca sintem pe cale de a ajunge intr-un stadiu foarte grav daca ne atingem de literatura, daca nu mai stim ce inseamna o fictiune. In acelasi timp, am fost vreo 60 de intelectuali de origine araba care am publicat impreuna o carte aici, in Franta, intitulata Pour Rushdie. Eu am amintit atunci ca voci disonante in interiorul Islamului, atei care vedeau in profeti doar niste magicieni sau vrajitori au existat inca din secolul al X-lea, asa incit sa mai fii astazi scandalizat de o voce precum cea a lui Rushdie n-are nici un sens… Iar numele sau e incarcat de simboluri, „Rushdie” inseamna „cel ghidat, inteleptul”, numele arab al lui Avoeroes…
Care este teza ultimei dvs. carti, Sortir de la malediction. L’Islam entre civilisation et barbarie, aparuta recent la Editura Seuil?
Propun o cale de insanatosire a Islamului. Ar fi vorba de un Islam care ar apartine liberalilor, prin analogie cu miscarea evreilor liberali care s-a nascut la New York. Cum sa fii modern, raminind in acelasi timp musulman. Nu putem fi moderni daca nu sintem „infideli”. Fidelitatea infidela este ideea pe care o propun. Cum sa continui sa fii musulman traind „durerea sciziunii”, ca sa reiau expresia lui Hegel, deci sa treci dincolo de acest doliu al despartirii de origini si sa continui sa fii musulman in ceea ce ramine din Islam dupa acest doliu. „Fidelitatea infidela” este expresia pe care o foloseste Jacques Derrida referindu-se la iudaismul sau.
In cartea anterioara, La Maladie de l’Islam, pentru a intari o argumentatie erudita si rationala, ii chemati sistematic in sprijin pe poeti, pe scriitori, pe artisti. E felul dvs. de a afirma ca, pina la urma, arta, spiritul creativ vor salva lumea?
Eu comunic asa cum sint si cu mijloacele care imi sint proprii. De aceea au existat pe alocuri confuzii, unii au criticat cartea citind-o cu ochii politologului sau ai istoricului. Eu nu sint nici politolog, nici istoric. Sint un specialist de literatura comparata, marcat profund de literatura si, inainte de toate, sint poet. Fac politica in maniera in care Lamartine, Chateaubriand sau Victor Hugo au facut politica.
Premiul de Literatura Francofona „Benjamin Fondane”
De trei ani, pe 20 martie, Ziua Internationala a Francofoniei, Romania acorda, prin intermediul ICR Paris, Premiul International de Literatura Francofona „Benjamin Fondane” unui scriitor de limba franceza, dar care nu are nationalitate franceza.
Premiul „Benjamin Fondane” de literatura francofona, creat de ICR din Paris in parteneriat cu Asociatia „Printemps des poetes” si Societatea de Studii Benjamin Fondane onoreaza memoria lui Beniamin Fundoianu (1898-1944), scriitor evreu de origine romana, care, instalindu-se in Franta in anii ’20, si-a scris opera principala in limba franceza. Poet, eseist, filosof existentialist, Beniamin Fundoianu a murit tragic in lagarul de la Auschwitz.
La editiile anterioare, ICR Paris a acordat acest premiu lui Petr Kral, scriitor de origine ceha, in 2006, si lui Abdelwahab Meddeb, scriitor de origine tunisiana, in 2007. In 2008, premiul revine scriitorului de expresie franceza Nimrod, originar din Chad.
Abdelwahab Meddeb denunta „boala islamului”
Abdelwahab Meddeb, scriitor, poet, eseist, nascut in Tunis si stabilit la Paris, este profesor de literatura comparata la Universitatea Paris X Nanterre, animator al emisiunii „Cultures d’Islam” la postul de radio France Culture. Autor a zeci de titluri traduse in 18 limbi, scriitor recunoscut in mediul intelectual francez, Abdelwahab Meddeb analizeaza, cu cartile pe fata, civilizatia Islamului in lumea contemporana, trecind dincolo de clisee, aratindu-i splendoarea trecutului, explicindu-i tensiunile, denuntindu-i derivele. In 2002 primeste Premiul Francois Mauriac pentru eseul La Maladie de l’Islam (Seuil) si Premiul Max Jacob pentru volumul de poezie Matiere des oiseaux. In 2007 este laureatul Premiului International de Literatura Francofona initiat si acordat de ICR Paris pentru volumul sau Contre-preches. Ultima carte, Sortir de la malediction. L’Islam entre civilisation et barbarie, aparuta recent la Editura Seuil, il situeaza din nou in mijlocul dezbaterilor despre „bolile” si „caile de insanatosire” ale Islamului, devenit a doua religie in Franta. Cel care l-a sustinut deschis pe Salman Rushdie la aparitia Versetelor satanice, afirma ca Islamul nu are alta cale decit impacarea cu lumea contemporana, aratind cum poti fi modern, raminind, in acelasi timp, musulman.