Am început să scriu romanul pe timpul stării de urgență, la mine la țară, unde am ajuns fiindcă mi-am pierdut jobul de content writer la o agenție de publicitate. Soldații l-am scris practic la foc automat, ca-n transă, mi-a plăcut mult să-l scriu; ăsta s-a legat greu, poticnit, am tras de mine să-l termin. Era și vremea căcăcioasă de afară, de mult n-am mai prins așa o primăvară friguroasă – nu-mi amintesc să fi făcut vreodată foc în teracotă până-n buza lui iunie, să fi stat cu bluză groasă de iarnă pe mine până-n prag de vară.
Acolo, la Porumbacu, am camera mea în fundul curții, amenajată sub șură, într-un grajd în care până în anii ’70 bunicii mei au ținut caii și bivolițele. Problema e că-n anii ’80 au înlocuit plafonul de scândură cu o placă de beton care nu izolează termic mai deloc, încât la două ore după ce se stinge focul din teracotă se face foarte frig. Colac peste pupăză, de vreo doi ani camera s-a umplut de igrasie, e așa un aer umed de cavernă tuberculoasă. După două zile petrecute în ea m-am dat bătut și am abandonat caverna, mutându-mă în corpul de clădire unde, când vin de la Sibiu, dorm soru-mea și cumnatu-mio. Acolo e confort, aer uscat – problema e că nu se fumează și ca să fumez trebuia să ies afară – și asta îmi fractura o dată-n plus fluxul creativ și așa câcâit.
Apoi BRD a lansat un call cu un grant de 6.000 și ceva lei în mână – și am aplicat cu o povestire despre o asistentă care pe pandemie a fost transferată la DSP; am zis să merg pe o temă de actualitate, că am șanse mai mari să iau banii ăia. Textul ăsta l-am scris ușor, într-o săptămână l-am dat gata, ce zic, am zburat prin el, în ideea să pun cât mai repede mâna pe banii ăia, să mă văd întors odată la București.
Deja volumul începea să prindă contur – aveam ca supratemă pandemia, de la apariția virusului în China, când lumea îl vedea ca pe un gripal ceva mai periculos, până la sfârșitul perioadei de lockdown; aveam o poveste chinuită de dragoste între doi bețivi, un scriitor și un polițist divorțat, și încă o poveste cu „îngerii în halat alb“ (©Digi24) din prima linie a luptei cu COVID-ul. Dar ceva lipsea; pe lângă că aveam doar 60 de pagini, ceea ce e cam puțin pentru un volum, n-aveam un final convingător – și am zis că la București sigur o să dau peste un subiect, ceva cu pandemia în Ferentari, cu recesiunea care părea să se adâncească de la o zi la alta.
La București am stat o lună jumate – și m-am întors la Porumbacu doborât de o lombosciatică afurisită care m-a ținut la orizontală toată vara, cedând abia la începutul lui septembrie; inutil să precizez că n-am putut face baie în râul de munte care trece pe lângă sat, deși ador să înot. De fapt, nu zăceam la orizontală, ci în capul oaselor, pe un fotoliu de pe terasa din curte, cu picioarele întinse pe un taburet.
Am abandonat proiectul cu Ferentariul și am încercat să scriu un text despre taică-miu și viața în satele din Țara Făgărașului, mentalitățile devastator de pragmatice din zonă. Problema e că în prezentul narațiunii mele taică-miu stătea închis în curte și de frica infectării cu virusul nu mai primea pacienți la consultații, viața lui băltea narativ – iar trecutul, stagiatura în Moldova, anii petrecuți ca doctor în satele din județul Sibiu, nu se legau nici ele într-o poveste cu cap și coadă. În plus, e dubios să scrii un text despre cineva pe care-l vezi trebăluind toată ziua prin curte, chestia asta modifică în mod pervers percepția.
Am abandonat și proiectul ăsta și m-am întors la polițist, măcar în zona aia părea să se întâmple ceva cu un potențial narativ cât de cât. Lucrurile s-au legat și de data asta greu, m-am chinuit să scriu, eram demoralizat și fără nici un chef de viață, blocat muci de plictisit pe fotoliul ăla de pe terasă.
Însă vocea aia dezabuzată și lividă de scârbă pe care o găsisem îmi plăcea, ducea mai departe proiectul din primul text: acolo, naratorul meu se vede ca un bărbat urât și-n prag de casare, „o hoașcă de 47“ care încearcă să îmbrobodească un polițist să-l facă să vină mai des pe la el, nu știu, acționează conștient de manipulările lui de căcat, conștient de relația rece și destructurată în care s-a băgat, conștient că e hoașcă urâtă și disperată să-și ia și ea o pulă, momindu-l pe ăla cu mâncare, băutură și complimente, doar-doar o trece mai des. Or, în textul ăsta ultim, hoașca mea nu doar că continuă să nu-și facă iluzii despre cum arată, dar e și acră și rea, „a dracului“, respectiv nu se percepe ca un om bun, ci ca unul crud și fundamental lipsit de generozitate.
Probabil și de-asta lucrurile s-au legat atât de greu – un amic din Cluj zicea că în definitiv orice om are nevoie să se considere bun, face parte din definiția noastră ca specie socială – și să scrii în afara percepției ăsteia de la sine înțelese, am descoperit la fața locului, e surprinzător de dificil; până și oamenii corecți și răi din Țara Făgărașului de la care mă revendicam aveau nevoie să se vadă ca băieți buni… În sfârșit, am încercat deci să scriu din afara iluziei ăsteia protective. Sper să-mi fi ieșit.