„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Viață și teatru pe Scena lumii, de George Banu, care va apărea în curând în colecția „Ego-grafii“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Virusul m-a consolat, căci acum câțiva ani, agasat de râsul din sălile de teatru, îmi diagnosticam îmbătrânirea inevitabilă. „De ce atâta râs?“, mă întrebam. Și părăseam teatrele, exasperat de deriziunea sistematic practicată de tinerele „colective“ de lucru, care își găsea ecou în hohotele spectatorilor decontractați. O vulgaritate programatică, redusă la picioare în fund și măscări de vocabular, la un comic idiot, fizic, murdar! El nu-mi inspira decât repulsie și, totodată, avându-i în vedere succesul, mă neliniștea: m-a părăsit simțul umorului, îmi interogam speriat condiția. Resemnat, am abandonat aceste reprezentații comice, reprezentații „bune pentru tineri“, rupere de contact. Pe de altă parte, comicul burghez al teatrelor private nu mă atrăsese niciodată, fiind teatre ce cultivă divertismentul ca marcă de fabricație. Recent, într-un asemenea teatru, la un spectacol cu piesa sfâșietoare a lui Edward Albee Cui i-e frică de Virginia Woolf?, o vecină de fotoliu râdea fără încetare. Când, agasat, am interpelat-o, ea îmi răspunse: „Păi, n-am venit aici ca să râdem?“. Program prealabil pentru un public motivat doar prin perspectiva râsului! Râs juvenil, râs burghez, ambele îmi repugnau.
Îndoielile mele privind ruptura generațională sau refuzul privind râsul formatat al teatrului privat s-au spulberat grație virusului. Am regăsit umorul! Nu încetez să mă amuz privind caricaturi și citind formule comice. O plăcere, o eliberare! Și îmi servesc ca „vitamine“ fortificante. Râsul provine acum dintr-o reacție de apărare contra unui pericol precis, o defensivă strategică și un mod de rezistență. Râdem de ce e insuportabil! Râdem de ce ne temem. Ca pe vremurile comuniste, de la Moscova la Praga sau București: râs politic! El s-a constituit atunci în modalitate de refuz al situației generale, al valorilor pervertite, al exigențelor oficiale. Un râs implicat și nicidecum gratuit. Acest umor a dispărut după 1989 și nu s-a manifestat decât episodic, fără impact, nici efect. Acest râs reînvie acum. Râdem împreună, conștienți de pericol și uniți contra lui. Nu mi-am pierdut umorul și îl redescopăr grație râsului actual. De aceea, le mulțumesc celor ce îmi expediază mesaje pe care, la rândul meu, le distribui grație rețelelor sociale, producând efecte de solidaritate cu o viteză necunoscută în anii 1960. Iată deci reconstituit scenariul luptei cu o forță superioară, căreia i se rezistă, parțial, prin râs. David contra lui Goliat.
Râsul e o reacție de autoapărare a sedentarilor ca mine, a celor lipiți de ecrane, paznici de fotoliu ai mesajelor care apar la orice oră din zi și din noapte în numele unei „internaționale“ a comicului reînviat. Complementar se manifestă clubul celor ce refuză imobilitatea și cultivă nevrotic dinamica fugii, a joggingului ca antianxiogen. Ei fug, fug, în parcuri goale sau pe bulevarde pustii, în numele unei igiene fizice. Acolo unde boala se difuzează exponențial, o soluție – ameliorarea mușchilor și eliberarea de panică prin fugă! Noi, vârstnicii, râdem de pe scaun, ei, tinerii, se apără alergând.
Acestei bipolarități i se adaugă un alt termen: acela mediocru și opac la gravitatea situației pe care îl reprezintă grupurile ce nu-și pot abandona obișnuințele sociale, de șpriț sau grătar. Într-un fel și ei rezistă, dar derizoriu. Iresponsabil, li se reproșează. Dar sunt liberi…
„Unde să fugim de acasă?“, ne întreba Sorescu demult. Acum ne întrebăm: „Cum să stăm acasă?“. Și, dintr-odată, ni se propun soluții culturale, vizionări de emisiuni și spectacole, lecturi, soluții contra sihăstriei urbane care a devenit regim comun. O variantă inedită de nesupunere se afirmă, inventând rețele comunitare virtuale, dialoguri culturale, schimburi societale. Cu ochii în lacrimi am ascultat corul din Nabucco a lui Verdi, „Va pensiero“, format din cântăreți izolați în camerele lor, dar conduși de un dirijor vizibil mulțumită unui circuit de internet. Dintr-odată, aceste improvizații minore capătă un sens rebel. Teama blochează. Revolta e nobilă. Și ea e o victorie… nebănuită!
Cultura ca antidepresiv! Deseori am utilizat-o ca atare, însă, consecință a virusului, nu îmi imaginam recursul la ea ca la un medicament prescris și adoptat la nivel planetar. De aceea am văzut concerte pe care nu demult le sacrificam din cauza urgențelor de lucru. Dincolo de muzică, mi s-au impus ca eroi emblematici pianiști de geniu sau dirijori posedați de muzică, împliniți prin ea. Claudio Abbado care, atins de cancer, la capătul Recviemului lui Mozart, înainte de a se reîntoarce spre public, rămâne imobil îndelung, căci îi e necesar acest timp suspendat pentru a reveni de la sacrul muzicii la sala laică. Sau Herbert Blomstedt, care la 90 de ani conduce Simfonia a V-a de Beethoven cu o încântare ludică, cu un surâs și o plăcere naive. Muzica îl întinerește și toată orchestra îl iubește. Mi-a amintit de un filosof adept al fericirii și melancoliei, Vladimir Jankélévitch. Un dublu al lui… spiritul muzicii și al gândirii reunite prin joc.
CARTEA
Un periplu prin universul spectaculos al scenei contemporane, cartea de față depășește, prin anvergura considerațiilor lui George Banu, frontierele spațiului artistic și devine, în sensurile sale profunde, o meditație necesară asupra condiției adesea neliniștitoare a prezentului. Ea reunește o suită de contribuții relevante ale autorului din presa culturală autohtonă a ultimilor ani, cele mai multe desprinse din rubrica de cronică de cultură din „Dilema veche“ și, dincolo de varietatea tematică intrinsecă demersului, articulează o viziune asupra lumii de o remarcabilă coeziune și claritate, folosind teatrul ca pretext ideal al reflecției culturale, istorice și sociale. Produse ale unui orizont temporal prin excelență impredictibil, textele descifrează, în fundalul anxietăților cotidianului, valențele revitalizante, constructive, ascendente conferite de actul artistic existenței umane.