Vine un moment în viață în care arunci în joc tot, în care lași orice altceva la o parte și faci efortul suprem. Mă refer la momentul în care încerci să afli titlul unui film văzut acum 30 de ani, din care îți amintești doar un detaliu irelevant. Sau măcar titlul celui văzut la televizorul Diamant prin 1985, în care cineva evada dintr-un lagăr de muncă construind pe furiș un avion.
Scriu asta pentru că tocmai am reușit să identific o schiță citită cândva într-o antologie sovietică de texte umoristice concepută pentru învățarea limbii engleze și nimic nu mă poate împiedica s-o povestesc aici. Nu-mi aminteam din ea decât detaliul torturant că un tip îi ținea prietenei lui lecții de logică, iar ea chicotea și zicea do more!
N-ai cum să nu vrei să afli exact cât de strigătoare la cer sunt prejudecățile dintr-o asemenea proză scurtă, dar și de unde și până unde tocmai ea a fost aleasă de pedagogii de la Moscova.
Recitind proza – era să zic prada – descărcată de pe internet, constat că e de fapt mai digerabilă decât lecția de filosofie ținută, în pat, partenerei sale de către eroul lui Camil Petrescu, acolo atât de pătruns de însemnătatea sa. Măcar aici e vorba de la bun început de un student la Drept care spune despre sine că are un „intelect gigantic“ și care își petrece viața la bibliotecă, deci se expune imediat ridicolului. Colegul lui de cameră este și el un stereotip, care își dorește o haină din blană de raton (acum mi-am amintit și acest detaliu, care trebuie să mi se fi părut atunci abracadabrant). Cum eroul nostru are în pod o haină de raton, se hotărăște să i-o ofere colegului lui ca să renunțe la Polly, pe care o dorește pentru el. (Se întrevăd aici, mai degrabă decât Camil și Gheorghidiu, studenții la Drept ai lui Drumeș și Gib Mihăiescu, plasați într-o literatură care nu-și propunea să fie mare.) Fata nu e dorită din dragoste, ci dintr-un calcul rațional, adică pentru că ar fi o ideală nevastă de avocat, căreia i se cere să fie frumoasă, grațioasă și inteligentă. Suntem informați că ea posedă din plin primele două calități, și doar pe ele, motiv pentru care sinsitrul personaj se gândește chiar s-o returneze fostului proprietar. Ca orice erou civilizator, își propune ca în câteva ședințe să înaripeze iremediabil spiritul ei, așa că de-a lungul a cinci întâlniri încearcă să o învețe să gândească. Îi prezintă pe rând erori de logică formală și informală: ce sunt argumentele șchioape de tip dicto simpliciter sau ad misericordiam, falsa analogie, generalizarea defectuoasă (sounds yummy, e reacția ei). Pentru a ilustra premisele contradictorii, el discută întrebări clasice (dacă Dumnezeu e atotputernic, poate el să facă un bolovan atât de greu încât să nu-l poată ridica?), iar ea se scarpină în cap. Nu există nici o îndoială: rușii au ales acest text pentru ca cetățenii din Est să vadă cum e umilită femeia în decăzuta Americă și să fie dezgustați.
Finalul l-ați ghicit. Când Polly dă în sfârșit semne că a început să-l înțeleagă pe Gheorghidiul american, acesta dă cărțile pe față și îi propune o relație: „Iată, am petrecut cinci seri împreună. Ne-am înțeles excelent. E clar că ne potrivim foarte bine“. „Generalizare defectuoasă“, răspunde ea. Ca cititor, trebuie să ai puțină răbdare, pentru că autorul trebuie acum să parcurgă toți pașii în sens invers. Când, disperat, îi spune că fără ea, el va pieri, fosta victimă răspunde că ăsta e doar un argument ad misericordiam. Și așa mai departe.
Textul ar fi refuzat azi de multe reviste literare din cauză că portretizează negativ femeile. Dar probabil că această biată parodie din anii ’50 e prea mică pentru un reproș așa mare. Și asta nu pentru că, la final, persoana discriminată se dovedește în mod excepțional a fi superioară opresorului ei – o soluție care riscă să fie doar condescendentă și exotizantă –, ci mai degrabă pentru ironia egal (și cald) distribuită asupra tuturor personajelor.
Despre autor, Max Shulman, și despre frustrările lui cu femeile (și eventual ratonii) nu știu nimic. Nu știu nici ce impresii trebuie să fi trezit celor de la editura rusă, schița Love is a fallacy. Mă mir însă că nu sărea în ochi că discuția asta, în care unul vorbește insistent despre argumente ilogice și manevre retorice veninoase, iar celălalt ascultă fals naiv și bagă la cap, era exact ce apărea în rapoartele date de informatori, pline de asemenea informații compromițătoare, de multe ori suficiente ca să bage oameni nevinovați în închisoare.
Autorului american, evident, nu i-ar fi dat prin cap în vecii vecilor că textul lui frivol ar putea fi citit așa tragic în URSS, după cum nu i-ar fi dat prin cap că în America s-ar putea vedea acum în acest text o satiră neagră împotriva femeilor. Dar cititorul are întotdeauna dreptate.
1 Trackback