Scriam săptămâna trecută despre decizia celor de la Walt Disney de a restricționa accesul copiilor sub șase ani la o serie de filme de desene animate care, pare-se, ar promova stereotipuri rasiale și clișee incorecte politic. E o tendință foarte actuală și, în anumite limite, rezonabilă.
Problema e unde sau cum stabilim limitele, cine le impune și în funcție de care parametri sociali sau ideologici. Fiindcă publicul larg e atât de divers, încât orice producție artistică, fie ea carte, pictură sau film – chiar de desene animate – va găsi întotdeauna contestatari și acuzatori de un fel sau altul. Iar inocentele producții Walt Disney n-au fost scutite niciodată de asta, ba chiar dimpotrivă: acuzații de toate soiurile, de la cele despre incorectitudine politică și presupuse mesaje subliminale până la pornografie, au fost lansate permanent la adresa lor.
Ce s-a spus? Dar ce nu s-a spus? Filmele Walt Disney (ca, de fapt, toate filmele de desene animate) au fost interpretate în fel și chip de diverși comentatori, care au văzut în mesajele lor, în desenele propriu-zise, în diverse scene din film atacuri voite la adresa moralei și bunului-gust, încercări de corupere a copiilor și, desigur, rasism și intoleranță. Sau pornografie ascunsă de desenatori în tot felul de locuri.
Despre Frumoasa și Bestia, film lansat în 1991, s-a spus că e o ilustrare în cheie pozitivă, aprobatoare, a sindromului Stockholm, cu prizonierul care devine dependent psihic de agresor ori răpitor. Numai că povestea care stă la baza filmului vine din secolul al XVIII-lea, o epocă mai puțin corectă politic, când altele erau reperele și raporturile semnificați-semnificanți, iar autoarea ei este o femeie. E un basm și, ca orice basm, e încărcat de stereotipuri. Unii văd în el un mesaj despre puterea izbăvitoare a iubirii adevărate, iar alții, cum am zis, sindromul Stockholm. Bănuiesc că cei din urmă ar avea o problemă cu basmul însuși și, inevitabil, cu mai toate basmele de pe lumea asta, dar atunci – cum ziceam la început – unde ne oprim? Și când (și cum) o să deosebim o suprainterpretare abuzivă de o lectură normală?
Dumbo, filmul despre care am pomenit și săptămâna trecută, a fost criticat de unii din cauza unei scene în care elefănțelul cel simpatic bea din greșeală alcool și începe să aibă niște halucinații – drăguțe, e drept, dar oare copiii ar trebui să afle atât de devreme asemenea lucruri? Mai ales că, au spus comentatorii, acele halucinații erau foarte asemănătoare cu cele induse de marijuana. Or fi, n-am de unde să știu. Presupun că acei comentatori erau destul de familiarizați cu marijuana ca să poată diferenția viziunile provocate de „iarbă“ de cele ale unei simple beții accidentale. Deși o să fiu și eu cârcotaș: de unde știau ei ce fel de viziuni are un elefănțel alcoolizat?
Mica sirenă (versiunea Disney din 1989) a fost și ea criticată, de data asta de pe poziții feministe, în primul rând pentru faptul că – s-o spunem brutal – protagonista se lasă prostită de fascinația ei pentru oameni și mai ales de iubirea pentru prințul Eric. Din cauza asta naiva Ariel renunță la identitatea ei sirenească (cum altfel să-i zic?), cu tot cu voce, pentru a se transforma într-o banală muritoare bipedă. Merită oare vreun bărbat un asemenea sacrificiu: să renunți la ceea ce ești și să te modelezi în așa fel încât să fii pe placul lui? Adică asta învață fetițele care văd Mica sirenă: să perpetueze niște clișee ale patriarhatului, în care femeia se supune gusturilor masculine? Nu știu dacă merită să răspunzi la asemenea întrebări, dar remarc că ele ar fi trebuit puse lui Hans Christian Andersen și nu scenariștilor care au preluat povestea (și, de altfel, au făcut din mica sirenă o rebelă plină de inițiativă, un personaj mult mai puternic decât stereotipul din basm).
Apropo de Mica sirenă: acum vreo patru-cinci ani a existat un studiu lingvistic făcut în Statele Unite asupra filmelor de animație Disney cu eroine prințese, de la Albă ca Zăpada până la surorile din Frozen. Concluzia studiului – realizat de două lingviste – a fost că, în chip surprinzător, în primele filme Disney, din anii 1930-1950, personajele feminine vorbesc mai mult decât cele masculine, în vreme ce în anii 1990-2000, epocă a presupusei egalități, personajelor feminine li se cam „taie microfonul“, fiind dominate de discursul masculin. Mica sirenă era și el pe listă, dar să nu uităm că o bună parte din film personajul Ariel este mută – dacă n-o fi și asta o discriminare la adresa persoanelor cu acest handicap.
Apoi mai sunt și acuzațiile de erotism excesiv sau chiar pornografie pe care le-au avut de înfruntat studiourile Disney din pricina filmelor de animație pentru copii. Dar despre ele, săptămâna viitoare.
1 Trackback