„Meteorologia lecturii“ a readus în player un film care mi-a luminat o bună porțiune a întunecaților ani optzeci: The Rose (1979). Am avut norocul să văd varianta pe casetă VHS la câțiva ani după lansarea mondială (inclusiv în fosta Germanie de Est!).
Să cumpăr video și televizor color, nu-mi ajungeau banii; prieteni în structurile decizionale de comerț ilicit nu-mi făcusem; rudele refuzau să emigreze în străinătate; relațiile nu prea strânse cu lumea culturală se reduceau la aspecte literare mai mărginașe. Însă lucram la stația de unde se întrerupea curentul electric, iar deținătorii de aparate Hi-Fi îmi dibuiseră punctul slab: mă interesau muzica rock și filmele de artă, așa că nu puteam să refuz invitațiile particulare la proiecții nocturne și clandestine, unde vedeam destule prostii, dar și realizări deosebite. Cum este și The Rose, povestea dramatică și distructivă, veridic transpusă pe ecran de regizorul Mark Rydell, cu ajutorul directorului de imagine Vilmos Zsigmond și al actorilor Bette Midler, Alan Bates, Frederic Forrest etc.
Pentru iubitorii de rock, filmul are două clenciuri ce-l fac de neratat. Unu: este supervizat sonor de Paul A. Rothchild, nume ca o garanție pe multe albume de referință ale anilor 1965-1970. Paul Butterfield, Crosby, Stills & Nash, Neil Young, Joni Mitchell și mai ales The Doors îi datorează enorm lui Rothchild. În paranteză fie zis, producătorul muzical este un personaj mai puțin vizibil în showbiz, însă rolul său este definitoriu pentru statutul atâtor vedete. A vorbi despre el și despre importanța lui în mecanismul generator de „icoane“ ale culturii contemporane mi se pare cumva redundant. De pildă, fără George Martin, nu e sigur că sunetul The Beatles, trupa care a schimbat paradigma muzicii secolului XX, ar fi fost la fel. Dar câți mai știu azi cine a fost Sir George Martin?
Al doilea clenci, dar primul care se impune flamboaiant și percutează furtunos, este personajul principal: Mary Rose Foster, al cărei nume de scenă și de succes, The Rose, e configurat ca siglă previzibilă și ușor de recunoscut: un trandafir roșu, afișat pe ecranul din spatele scenei, pictat și pe botul avionului închiriat pentru turnee. Povestea ei prelucrează, subtil și elegant, meteoricul destin al neasemuitei Janis Joplin, supranumită în epocă The Pearl. Filmul urma chiar să se numească așa, însă titlul a fost schimbat la cererea actriței, care a considerat prematură și necuviincioasă trimiterea directă la viața curmată pe nedrept. Aflată la primul ei rol major, pentru care a și primit două Globuri de Aur și o nominalizare la Oscar, Bette Midler se dezlănțuie, efectiv, ca o forță a naturii, deși emblema florală i-ar atesta mai degrabă grația și blândețea. Dar ce trandafir nu are spini? Rockerița nu se sfiește să și-i arate în cele mai neobișnuite momente, chiar și în duioasele și mult jinduitele clipe de împlinire drăgăstoasă cu Houston Dyer, soldatul aproape demisionat din armată, cu slujbă temporară de șofer.
Este și un clenci pentru cinefilii pătimași: Alan Bates, actorul englez, parcă nelalocul său printre rockeri și sudiști belicoși.
Versiunea pe blu-ray, restaurată sub ochiul versat al lui Vilmos Zsigmond, redă culorile și vivacitatea unei epoci definitiv apuse. Sunetul este îmbunătățit după coloana originală pe șase canale, fapt ce conferă pasajelor cântate o dinamică de concert real. Și chiar au fost filmate într-un concert adevărat, ținut la Veteran Memorial Stadium, din Long Beach, California, cu nu mai puțin de nouă camere profesionale, mânuite de ași ai imaginii. (Soundtrack-ul este imprimat pe un disc.) Povestea lui The Rose are și poncife, ca orice producție hollywoodiană, dar neglijabile. Ilustrează perfect stilul de viață drugs, sex, rock-and-roll.
Probabil trecut, ca atâtea, în istorie.
1 Trackback