Nu le-am dat si nu le voi da insa numele acestora din doua motive, care mi se par la fel de intemeiate. Unul e acela ca discutiile, contactele, intilnirile din spatiul privat nu pot fi translate in cel public fara acordul actantilor. Nu pot da numele acestor scriitori dintr-o elementara politete si dintr-un scrupul moral. Poate ca eu ma insel, poate de fapt ei s-au purtat ireprosabil si eu ma aflu intr-o grava disfunctie perceptiva. Poate ca ei nu m-au injuriat dupa o cronica negativa si nu m-au laudat inainte de ea. Poate ca totul este o iluzie. Lasind gluma deoparte, a lucra cu identitatile reale ale unor personaje din lumea culturala presupune, precum in cazul jurnalelor, o distanta de cincizeci de ani intre momentul redactarii si cel al publicarii. Dupa jumatate de veac, promit sa dezvalui curiosului de pe forumul plin de nickname-uri toate numele implicate.
N-ar fi rau insa ca pina atunci sa-si curete putin ograda electronica de injuraturile anonime.
Al doilea motiv il gasesc in nivelul de reprezentativitate, generalitate a unor fapte, reactii, atitudini pentru mine dezamagitoare. Mai trist decit faptul ca sora mea mai mare s-a purtat astfel este faptul ca eu anticipam, in buna masura, reactia ei. Ca exact aceleasi lucruri se intimplau si pe vremea lui E. Lovinescu (cititi-i Memoriile), ca aici nu vorbim despre accidental si individual, despre intimplari bizare, ci despre elemente si simptome ale unei mentalitati pe care o putem verifica pe pielea noastra. Conform acestei mentalitati (ce acopera cu diverse retorici unul si acelasi lucru), criticul care te lauda este remarcabil, inteligent, fin, erudit, cu intuitii formidabile; iar criticul care te… critica este un om de nimic, un impostor, un comentator care habar n-are de literatura, un ins resentimentar, un depozitar de interese oculte.
Iata mecanismul „receptarii” textelor noastre critice. Sa privim in urma. De cite ori ati vazut un scriitor autohton care sa recunoasca, deschis, macar o hiba a unei carti iesite de sub maiastra-i pana? De cite ori ati vazut un autor roman care sa multumeasca public criticului pentru obiectiile facute? Mari, mediocri ori mici, scriitorii au aceleasi reactii atit de previzibile, impregnate de vanitate auctoriala, dominate de iritarea ca un critic sau altul nu i-a laudat „pe cit ar fi meritat”. Este problema lor, desigur, dar e totodata si problema noastra. Cum am reactionat noi insine la critici primite de la altii, care a fost comportamentul meu, privat si public, in acele inconfortabile cazuri?
Sper ca am fost la fel de elegant, de urban, de obiectivat precum s-au aratat, atunci cind nu le-au convenit evaluarile mele, Ion Simut, Stefan Agopian, Lucian Dan Teodorovici sau Marius Ianus. Nume de autori realmente importanti, pe care ma bucur sa le mai citez o data.
Spre rusinarea unor colegi de breasla (X, Y, Z); si intru satisfacerea curiozitatii avide a cititorilor curajosi de pe forumuri.