Fareed Zakaria este un cunoscut jurnalist american de origine indiană (voi reveni asupra importanței originii sale), absolvent de Yale, cu doctorat în științe politice la Harvard; de asemenea, „Fareed Zakaria GPS“ de la CNN este o producție de televiziune de neignorat
în lumea analiștilor politici (pentru amatorii de emisiuni radio, printre emisiunile Radio România Cultural există un segment numit GPS Cultural, care a avut anul trecut unul dintre cele mai bune ratinguri din grila postului) și a semnat cu regularitate în câteva dintre cele mai puternice publicații din SUA.
Spre deosebire de alți jurnaliști celebri, Zakaria nu s-a grăbit să publice în volum, poate și pentru că spiritul lui analitic l-a împiedicat să fie atins de mirajul cărților de consum. El nu-și propune să scrie pentru publicul larg, dar cărțile sale sunt receptate pozitiv de o bună parte din acest public, așadar să nu ne mire că pe coperta traducerii în limba română a volumului dedicat pandemiei găsim mențiunea bestseller „New York Times“.
Recent, Editura Polirom a publicat două dintre cărțile lui Zakaria: Viitorul libertății. Democrația liberală în Statele Unite ale Americii și în lume, respectiv 10 lecții pentru o lume postpandemică. În spatele evidenței – aceste cărți trebuiau să fie traduse în limba română – se află necesitatea consolidării unei viziuni de ansamblu a ceea ce se întâmplă în lume din punct de vedere politic, economic și social. Rescrierea istoriei universale pe care o face Zakaria printr-o raportare obiectivă la evenimentele istoriei recente este un demers dificil de realizat. Celebra relație cauză-efect care fundamentează orice demers istoric serios este reinterpretată de F.Z., astfel încât vorbim de noi și noi puncte de vedere din care poate fi privit un război sau un fenomen cum este globalizarea. Pentru el este foarte importantă punerea în context a unui eveniment sau fapt istoric, o să vă loviți de acest aspect în foarte multe locuri din cele două volume despre care facem vorbire aici.
Înainte de a trece la o prezentare detaliată a celor două volume, țin să fac câteva precizări: întâi am citit 10 lecții pentru o lume pandemică și după aceea Viitorul libertății, deci în ordinea inversă a apariției. M-a ajutat și nu m-a ajutat această ordine: pe de o parte, în această ordine 10 lecții… slujește drept o introducere într-un studiu mai serios, poate fi o provocare de lectură mai aprofundată; pe de altă parte, cititorul poate să parcurgă cele 10 lecții… ca fiind o prezentare subiectivă a efectelor pandemiei de coronavirus, în felul acesta cartea devenind una dintr-o lungă serie de cărți de dezvoltare personală sau de cărți motivaționale. Într-adevăr, cel puțin două lecții din acest volum sunt intenționat scrise în stilul celor de dezvoltare personală, cu mult mai populare decât cele de studii istorice serioase. Dar dacă rezumăm cartea doar la aceste două capitole, atunci și lectura va rămâne la un nivel superficial, or Zakaria nu poate fi citit astfel. De aceea nu recomand neapărat lectura celor două volume în felul în care am făcut-o eu, dar nici nu este obligatoriu să începeți cu Viitorul libertății. Singurul sfat pe care îl dau în acest sens este să vă pregătiți pentru două volume solide, cu idei excelent articulate, cu studii de caz și exemple excelent alese; la final veți vedea lumea contemporană cu alți ochi și veți judeca, poate, mai puțin aspru unele decizii politice ale mai-marilor timpului prezent.
Viitorul libertății. Democrația liberală în Statele Unite ale Americii și în lume
Cartea a apărut în 2003, deci la doi ani după atacul asupra turnurilor gemene; de asemenea, lucru deloc de ignorat, în 2003 începea războiul din Irak, un război care a schimbat evoluția Irakului ca stat, dar și a relațiilor acestuia cu vecinii și cu partenerii strategici. Sunt două evenimente despre care Zakaria vorbește în multe locuri în Viitorul libertății, dar reușește ca de fiecare dată când o face să aducă ceva nou ori să pună într-o altă lumină detalii peste care poate că am fi trecut cu vederea.
Viitorul libertății este a treia carte publicată de jurnalistul american, ceea ce explică lipsa de efuziuni specifice debuturilor literare. Atunci când vorbim de un volum de nonficțiune și punerea în relație a acestuia cu succesul editorial, este imposibil să nu facem referire și la stil. Ei bine, volumul tradus excelent în română de Doris Mironescu are ritm, are culoare și multe pasaje par scoase din cele mai bune cărți polițiste. Aici este meritul jurnalistului Zakaria, care știe prea bine cum să pună lumina reflectoarelor pe anumite detalii și, mai ales, când. De aceea primele două capitole, deși sunt o prezentare condensată a istoriei universale, nu obosesc (cititorul novice), dar nici nu plictisesc (cititorii pasionați de istorie sau cercetătorii din domeniu). Epoca democratică și Scurtă istorie a libertății umane sunt o ilustrare perfectă a ceea ce înseamnă echilibru între informație și punerea ei în context; dacă Zakaria îl pomenește pe împăratul Constantin cel Mare – dau un exemplu aleatoriu –, o face pentru a pune în evidență o relație de cauzalitate, fără să prejudicieze cu nimic efectul de ansamblu. Mutarea capitalei unui imperiu nu contează doar pentru timpul în care s-a petrecut de facto, ci mai ales pentru ce efecte a creat în timp (în cazul lui Constantin cel Mare, se știe, deloc de ignorat).
Erudiția lui Zakaria se vede și în felul în care construiește definițiile – aproape nimic scorțos academic în definirea unor concepte dificile, care dau bătăi de cap specialiștilor, mă refer aici în mod explicit la termeni cum ar fi democrație (ce a însemnat în vremea Greciei Antice și ce înseamnă astăzi – excelent puse în oglindă avantajele democrației indirecte și ale democrației directe) și democrație liberală. Zakaria pune în ordine un amalgam de informații care, prin mass-media, ajunge să facă mai mult rău decât bine (mă refer la amalgam, nu la informații ca atare). Trăim în epoca fast-food, când aproape orice știre capătă atributul de importantă doar dacă este breaking news, indiferent că vorbim de declanșarea unui război precum cel din Irak, de atacul asupra turnurilor gemene sau de schimbarea de regim politic din Iran. De aceea, autorul are aproape o obsesie pentru punerea în context și evidențierea relației de cauzalitate; revine la un fapt istoric de multe ori, dar de fiecare dată pentru a aduce în discuție noi detalii. În felul acesta, studiul capătă profunzime și devine util și specialiștilor, dar și cititorilor novici.
Fiindcă am pomenit de specialiști, este interesantă nota de la debutul părții (consistente și excelent realizate) de note, în care Zakaria spune răspicat: „Aceasta nu este o lucrare istorică. Contribuția adusă de această carte constă în idei și argumentație. De aceea, notele sunt menite să identifice o anumită informație importantă ori să ofere sursa unui citat inedit. Regula pe care am aplicat-o a fost să-mi pun problema dacă cititorul obișnuit s-ar putea întreba «De unde e această afirmație?» și să-i ofer răspunsul. De obicei, atunci când m-am bazat pe o sursă secundară pentru ideile mele generale, am menționat acest lucru în text, dar e posibil să-l fi citat și aici“.
N-ai cum să nu zâmbești amar când citești o asemenea mărturisire; n-ai cum să nu te gândești la faptul că în goana după senzațional devenim atât de superficiali, încât nu mai acordăm deloc atenția necesară mersului la sursă, la cauze. De aceea susțin că Viitorul libertății, chiar dacă nu este o lucrare istorică, este de folos și istoricilor, tocmai pentru că aduce un suflu nou studiilor care devin din ce în ce mai înguste – se transformă în studii de caz, dacă vreți – pe măsură ce trec anii.
Volumul mai are o mare calitate: pune în legătură specialiști din diferite domenii, istorici, sociologi, economiști, filosofi, antropologi, specialiști în politici de securitate etc. Când vorbește despre atacul asupra turnurilor gemene (11 septembrie 2001) – și o face în mai multe locuri –, deschide câteva direcții de abordare a evenimentului în sine: problemele de securitate răstoarnă calculele politice și redimensionează strategiile de apărare ale marilor puteri ale lumii; ce (mai) înseamnă astăzi mare putere și care este relația dintre a fi o mare putere politică și a fi o putere economică; este influența politică condiționată de existența unei politici interne democratice?
Este excelent capitolul Democrația iliberală, în care își propune să lămurească când a apărut conceptul, cum se definește, ce face diferența între liberalism și democrație iliberală. Dar Excepția islamică este, pentru mine, capitolul cel mai relevant pentru întregul demers – Zakaria dă aici măsura unei cunoașteri profunde, nuanțate, menită să scoată în evidență trăsături mai puțin semnificative pentru publicul larg –, dar și pentru ceea ce înseamnă Viitorul libertății. Dacă vreți să înțelegeți esența fundamentalismului islamic, cum au ajuns state ca Iran să fie puse în situația paradoxală în care se află astăzi –dezvoltate economic, dar cu regim politic nedemocratic –, atunci capitolul acesta este un excelent început. Zakaria pune ordine în idei, definește termeni-cheie, astfel încât cititorul să nu mai facă confuzii între arab și islamic sau să nu mai alăture termeni ca fundamentalism islamic și terorism, fără nici o bază teoretic concretă. Excepția islamică este, de asemenea, capitolul în care autoreferențialitatea joacă un rol esențial: aici, mai mult decât în alte capitole, Zakaria face referire și la țara sa natală – India – în scopul unor analize comparative; consemnarea propriei origini o face în scop didactic – se oferă pe sine însuși ca exemplu, dar în același timp se slujește de apartenență ca fiind element fundamental al analizei comparative – India și realitățile ei profunde. Una dintre întrebările pertinente pe care Zakaria o adresează cititorilor este dacă se poate vorbi obiectiv despre India și problemele de dezvoltare economică, socială sau politică a unui stat ca India? Răspunsurile le dă printre rânduri sau doar le sugerează, ca și în cazul excepției islamice.
Subiectivitatea de care poate fi suspectat Zakaria este înlocuită de un studiu profund, întins pe mai mulți ani, însoțit de un spirit analitic și de sinteză (aproape unic) în peisajul cultural contemporan. Deloc lipsit de importanță și capitolul Ce-i prea mult strică: este imposibil ca cititorul să nu caute să afle răspunsuri la întrebări cum ar fi ce înseamnă: prea multă democrație, prea multe alegeri, prea multă dezvoltare economică, globalizare aflată pe un trend ascendent.
10 lecții pentru o lume postpandemică
Acesta este cel de-al doilea volum scris de Fareed Zakaria și tradus la Editura Polirom. Departe de a fi un optimist exaltat, autorul face din cele zece lecții o adevărată pledoarie pentru viitor; cu experiența sa de jurnalist, dar și în baza unor studii aprofundate (să nu uităm de titlul de doctor pe care-l deține), Zakaria reușește să privească pandemia ca fenomen istoric, dar și social. Este evident pentru toți faptul că această pandemie a luat prin surprindere întreaga lume și că noua ordine va contribui decisiv și la schimbarea situației politice. Pentru Fareed Zakaria, pandemia este un fenomen încă în desfășurare, care denotă slăbiciunile naturii umane, degringolada unor sisteme economice și relațiile de putere dintre diferite state date peste cap. De la efectul liliacului și până la discuția calitate vs. cantitate în decizii guvernamentale, politicile interne ale statelor – politici de sănătate și de educație, calchiate pe o dezvoltare economică care impune praguri –, despre toate acestea și încă altele este vorba în noul său volum.
În Oamenii ar trebui să-i asculte pe experți, Zakaria punctează un aspect care a devenit evident pentru toți: nu-i puteam lăsa pe experți să decidă politicile sociale. Am simțit-o cu toții în prima etapă a pandemiei, când starea de izolare impusă în foarte multe țări a dat peste cap ordinea socială, a oprit economiile, a stopat circulația oamenilor și mărfurilor etc. În acea perioadă au fost aplicate multe măsuri aberante, care au contribuit la panica generalizată și la amânarea luării unor decizii care să ajute statele și populația să gestioneze eficient criza mondială.
Din acest punct de vedere, mi se pare absolut binevenit capitolul Aristotel avea dreptate – suntem animale sociale. Este foarte interesant cum Zakaria revizitează teoria lui Aristotel și-i dă o nouă interpretare din perspectiva schimbărilor recente (de ordin economic, dar mai cu seamă politic), deloc de ignorat când este vorba despre efectele pe termen lung.
În Lumea devine bipolară, Fareed Zakaria se centrează pe diagnoza stării de fapt și, de asemenea, încearcă o previziune realistă cu privire la evoluția diferitelor state din punct de vedere politic și economic. Pentru autor este foarte importantă viziunea de ansamblu; orice măsură sau restricție impusă din cauza pandemiei are efecte puternice nu doar în plan economic, ci și politic, dar mai cu seamă în plan social. El reușește să pună cap la cap schimbările provocate de pandemia de coronavirus și să pună în fața cititorului un tablou al ireversibilității: lumea nu va mai fi la fel după ce vom ieși din pandemie, dar ce va fi depinde de noi! De aceea, nu consider a fi prea mare nota de optimism din ultimele două lecții, Uneori cei mai mari realiști sunt idealiștii, respectiv Nimic nu e scris.
Două apariții editoriale bine-venite, Viitorul libertății. Democrația liberală în Statele Unite ale Americii și în lume, respectiv 10 lecții pentru o lume postpandemică și un singur autor: Fareed Zakaria. Salutăm demersul Editurii Polirom de a aduce în atenția cititorilor din România cărțile jurnalistului american de origine indiană, tocmai pentru că ele vin să facă lumină și ordine în noianul de informații cu care este asaltat zilnic omul obișnuit.