Daca in lume exista citeva mii de interpreti ai violei, numele celor cunoscuti ca solisti se numara pe degetele unei miini. Printre cei ai timpului nostru, numele devenit celebru este al lui Iuri Bashmet. Si nu e intimplator, Bashmet fiind elevul cel mai bun al lui… Fiodor Drujinin, pe filiera unei scoli ruse care incepea dupa primul razboi mondial cu un violonist austriac, astazi practic uitat, Robert Pollak. Elevul lui si profesor al lui Drujinin a fost Vadim Borisovsky, membru al Cvartetului Beethoven, caruia Sostakovici i-a dedicat majoritatea cvartetelor sale.
Memoriile lui Drujinin sint un exemplu de abordare critica a vietii muzicale si grila sa de marturii si lectura merita subliniata. El condamna tendinta de a lipi etichete de genul „«cel mai bun violonist din lume», «cel mai bun altist al lumii», raspindite de persoane straine lumii artei sau inclinate spre o inselatorie notorie, inspirate de un patriotism fals”. „Acest gen de «titlu» este a priori mai apropiat de spectacolul de televiziune, de emisiuni de divertisment si de concursuri de frumusete… si aceasta dovada de ignoranta este primejdioasa pentru cultura. Nu este oare o maniera de a da uitarii parintii si stramosii nostri faptul de a accepta in tacere ca ei sa fie considerati ca muzicieni de rang secund?” „La fel, spune Drujinin, memorialistul trebuie sa-si impuna „un soi de cod rutier, sensuri interzise pe drumul relatarii: respectul distantei, al faptului ca nu esti singurul martor, sa stii ca de la cele mai bune intentii pina la minciuna nu este decit un pas, sa nu infrumusetezi lucrurile dupa placere si sa nu imprumuti compozitorului, ginduri si sentimente pe care, poate, nu le-a avut niciodata, chiar atunci cind folosesti spusele lui.”
Drujinin imparte cu alti confrati ai epocii opinia ca muzica lui Sostakovici „va invata contemporanii nostri si generatiile viitoare istoria Rusiei secolului XX, mai mult decit manualele de istorie”. Muzica lui reflecta „tenebrele si oroarea fricii, violentele si suferintele care conduc la o apoteoza tragica in tensiunea ei (finalul Simfoniei a 5-a) sau la transfigurarea misterioasa in claritate si calmare fata de ceea ce este etern (al treilea cvartet, Sonata pentru viola si pian). Nici un artist contemporan nu a stiut sa exprime cu o asemenea forta clarvazatoare presentimentul evenimentelor ce se pregateau in umbra (cu exceptia, poate, in literatura a lui F. Dostoievski si F. Kafka). Atunci cind, dupa moartea lui Stalin, capacul cazanului nostru s-a intredeschis putin, Dimitri Dimitrievici a trebuit sa suporte o incercare si mai penibila pentru artist: tentatia gloriei oficiale si societatea unei ideologii dominante ce ii erau straine… Si, poate, ciocanul greu al onorurilor, al gloriei tardive, al ascensiunilor sociale a dat o lovitura si mai dura operei lui Sostakovici in anii 1950-’60 decit intreaga critica din anii 1930-’40”.
Drujinin a fost cooptat ca altist in Cvartetul Beethoven, in locul profesorului sau V. Borisovsky, bolnav, la inceputul anilor ’60, perioada ce a corespuns premierelor cvartetelor al 9-lea si al 10-lea de Sostakovici. Pagini emotionante descriu repetitiile impreuna si observatiile asupra omului: „In mijlocul celor care il iubeau si ii pe care iubea, el se transforma de la un capat la altul. In public, tensiunea nervoasa nu-l parasea nici o clipa, in special cind era confruntat cu persoane rauvoitoare, cu critici, compozitori sau altii. Il apuca atunci un tic nervos, gura ii cadea si tremura tragic, ochii lui sarmani iradiau o asemenea deznadejde, ca devenea penibil sa-l privesti… Atunci cind eram singuri (nu invita pe nimeni la repetitii atita timp cit lucrarile nu erau gata), devenea un cu totul alt om: calm, concentrat, gata sa glumeasca si sa rida si, daca minutele de satisfactie artistica se pot asimila fericirii, un om fericit”.
Acelasi Sostakovici, si-l aminteste Drujinin in 1966, citindu-l, purta pe umerii sai intreaga povara a lumii in care traise: „Se spune ca despre morti trebuie sa vorbesti numai de bine sau sa nu spui nimic, dar dupa mine exista si din aceia care ar trebui dezgropati pentru a li se scuipa in fata. Si sa le scuipi in fata, inca ar fi prea frumos…”. Amintirile despre Sostakovici se incheie cu un capitol special despre Sonata op. 147 pentru alto si pian, dedicata lui Drujinin si compusa in vara anului 1975, cind compozitorul trecea in alta lume.
La fel de pasionante sint evocarile Anei Ahmatova, Pasternak, Alfred Schnitke, David Oistrach, Igor Stravinski, G. Neuhaus si mai ales capitolele despre si corespondenta pastrata cu marea pianista Maria Iudina. „N-am auzit nici o pianista al carei forte sa fie atit de puternic si frumos ca al ei – isi aminteste Drujinin –, atacul notelor nu se distingea, plana doar un sunet puternic si magnific. Maria Veniaminovna ajungea la aceasta sonoritate fara afectarea atit de raspindita in zilele noastre…. Totul era retinut, plenar, avea sens.”
Rareori o carte mi-a dat atita pofta de a asculta muzica. Stiu, CD-urile istorice ale lui Drujinin si Iudina au ramas raritati pe piata romaneasca a discului. Dar daca nu altfel ascultati-i impreuna pe site-ul www.mariayudina.com…
*Fiodor Droujinine, Souvenirs. Hommage D. Chostakovitch. Museum Graeco-Latinum, Moscou, 2006. 274 pp. + 39 pl. illustr.