Cronică de carte  -  Mihaela Pascu-Oglinda  -  

În mijlocul fiecărei lumi se află lumi mai mici, invizibile la prima vedere, dar care au nevoie de un singur gest pentru a ieși la iveală. Ascunse într-o cochilie, aceste realități în spirală ne sunt întotdeauna alături, prezențe ireale, dar posibile.

De o astfel de cunoaștere a acestor alternative se servește, magistral, una dintre vocile marcante ale timpului prezent în literatură, scriitoarea poloneză Olga Tokarczuk, născută în Sulechów în 1962 și câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în 2018.

Pentru romanul Rătăcitorii (2018) a obținut Man Booker International Prize, iar Poartă-ți plugul peste oasele morților (2009) a fost ecranizat de regizoarea Agnieszka Holland. Rezultatul a fost premiat cu Ursul de Argint la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Pe lângă volumele de povestiri, mai multe romane care îi poartă semnătura au fost traduse și la noi: Casă de zi, casă de noapte, Călătoria oamenilor Căr­ții și Străveacul și alte vremi sunt doar câteva exemple.

Dacă am putea să privim printr-o lupă miraculos construită, am zări, dincolo de ceea ce se vede cu ochiul liber, posi­bi­lități infinite. Straturi suprapuse de alternative pe care Olga Tokarczuk le desprinde și le transformă în povestiri care demonstrează multiplele fațete ale unei lumi nevăzute, dar imaginate. Ceea ce ne povestește este sau a fost posibil, ceea ce ne face să vedem cu ochii deschiși poate reveni oricând sau, mai ales, ni se poate întâmpla și nouă.

În volumul Povestiri bizare, un medic din secolul al XVII-lea se confruntă cu descoperirea unor ființe umane care-și guvernează existența după cu totul alte legi, într-o altă povestire viitorul este supus posibilității de a avea lângă noi egoni, un soi de clone ale prezentului, care pot fi deconectate însă oricând și care ar putea îndeplini cu succes alte roluri ale noastre (de scriitor, de părinte, de bonă). Un văduv pensionar descoperă, cu stupoare, că realitatea pe care a cunoscut-o de-a lungul întregii sale vieți își schimbă contururile, se ține de șotii, transformă culorile și diluează certitudinile.

Timpul văzut doar ca un suport

Întocmai ca un lichid care își schimbă forma și nuanța, realitatea lumilor despre care Tokarczuk scrie de-a lungul carierei sale și, mai ales, în acest nou volum de povestiri, este o posibilitate palpabilă, oricât de stranie și, adesea, sordidă. Iar asta se întâmplă tocmai pentru că autoarea nu se îndepărtează niciodată de existența umană, ci țese căi către lumile posibile și nemaiîntâlnite pornind de la elemente concrete, mundane. Un beci cu conserve de iarnă lăsate fiului „moștenitor“, neverosimila transformare a timbrelor dreptunghiulare în timbre rotunde, un transplant de inimă înconjurat de mister. Dar reali­tățile personajelor Olgăi Tokarczuk au aproape întotdeauna ca misiune dezvăluirea unor mecanisme care, în contemporan, scâr­țâie, se șubrezesc sau fac mai mult rău decât bine.

Cum ar fi ca totul să fi fost în baza unui mecanism bine organizat, sistematizat și etichetat, astfel încât lumea să aibă câte un sfânt în fiecare zi? Sunt scenarii pe care scriitoarea le inserează direct în miezul unor întâmplări aparent banale sau, cel mult, firești. Dar, de exemplu, în povestirea Calendarul sărbătorilor omenești, o zeitate semiumană, în fapt un trom­pe-l’œil, un Monodikos incapabil să reacționeze, dictează viețile celorlalți oameni. În Transfugium, alternativa în fața morții e începerea vieții ca animal, ca o altă formă de existență, abandonând amintirile din timpul vieții omenești, dar continuând să tră­iești. Niciodată Olga Tokarczuk nu se îndepărtează prea tare de ceea ce cunoaștem deja, de ceea ce ne înconjoară și ne face să credem că nu s-ar putea schimba. Aceste povestiri sunt însă, sub exercițiul îndelungat și revelator al scriitoarei poloneze, o reușită continuă a ceea ce-am putea lua drept bizar. Insolitul este credibil în povestirile sale.

Universurile care se întretaie și timpul văzut doar ca un suport pe cadrul căruia să se poată desfășura aceste lumi nu sunt ținute secret față de cititor. Olga Tokarczuk le dezvăluie, le subliniază și le aduce pe tăvi de argint, cu o plăcere vădită în a scrie despre convingerile care îi dictează întreaga operă. Acolo unde totul este posibil, în lumea-cochilie, pe spinarea unui melc mitologic, totul poate să fie desăvârșit, regăsindu-se însăși creația, esența scrisului.

Omul din viziunea scriitoarei poloneze este cel care și-a dorit să depășească și mai mult condiția deja existentă, este cel care, întocmai ca în romanul lui Karel Čapek, a vrut să cucerească Absolutul.

Candoare, înțelepciune și empatie

În fiecare povestire din volum, regulile jocului sunt întotdeauna altfel. Ceea ce se întâmplă poate că s-a mai întâmplat deja sau, mai ales, s-ar putea întâmpla din nou. Strânsa legătură cu firescul și, în paralel, aducerea în prim-plan a unor realități ireale și insolite sunt factorii unei ecuații reușite, unei povestiri care convinge, din nou și din nou, că nu suntem niciodată la o prea mare depărtare de oricare dintre lumile Olgăi Tokarczuk. În Copiii verzi sau Istorisirea straniilor întâmplări petrecute în Volînia, relatate de William Davisson, medicul Maiestății Sale Ioan Cazimir, suntem foarte aproape de ceea ce ar părea o societate utopică, de ceea ce marii filosofi ai lumii și-au imaginat în diferite forme. Dincolo de critica pe care Olga Tokarczuk o aduce asupra a nenumărate aspecte ale timpului prezent (religia ca mecanism de control, regimul dictatorial, inerția ființei umane în pro­pria sa viață sau imposibilitatea de a alege pentru sine), analiza asupra vieții moderne tră­­dează un fel de dorințe-avertisment, un fapt concret care să tragă un semnal de alarmă, o dovadă că ceva din oricare dintre povestirile sale s-ar putea petrece oricând.

În Vizita, unul dintre egonii din familia „homogenetică“ pare să fie un alter ego al scriitoarei care nu se sfiește să lase să pătrundă lumina dinspre ceea ce există cu adevărat: „Trăim cu toții din istoriile neverosimile, fantastice pe care le plăsmuiesc eu. De aceea trebuie să dorm și să visez. Din punct de vedere moral, faptul că te poți întreține din mistificări și plăsmuiri e ceva suspect, dar oamenii fac lucruri și mai rele“. Faptul în sine contribuie și mai mult la această impresie constantă de verosimil chiar și în fața unora dintre cele mai frumoase, stranii și năucitoare lumi pe care le construiește Olga Tokarczuk.

Analiza asupra lumii contemporane are în ea candoare, înțe­lepciune și empatie: „De ce, de când e lumea lume, întotdeauna unora le lipsește totul, iar alții au prea multe. De ce copilăria durează atât de mult și nu-i mai lasă omului suficient timp pentru maturizare și reflecție, pentru a învăța din propriile greșeli. De ce oamenii, chiar dacă vor să facă bine, fac rău. Și de ce e atât de greu să fii pur și simplu fericit“.

În mâinile sale, modelul a ceea ce cunoaștem se transformă în ceea ce ar putea deveni dacă nu suntem suficient de atenți, dacă ne uităm pe noi înșine și dacă nu alegem, în fapt, să admitem că, într-o formă sau alta, toate aceste realități există, au existat sau ar putea exista. Prin tot ceea ce scrie, misiunea Olgăi Tokarczuk reușeș­te. Atâta vreme cât o citim suntem, fără îndoială, mai aproape de adevăr și de ceea ce ne dorim, în fapt, de la viață.

Olga Tokarczuk, Povestiri bizare, traducere din limba polonă de Cristina Godun, Polirom, 2020