Carte  -  Bogdan Cretu  -  

Pot oricând să scriu o carte mai bună decât Cornul ino­rogului (și am s-o scriu). Pot oricând să scriu o carte mai proastă decât Cornul inorogului (și am s-o scriu). Numai să nu scriu cartea asta nu am putut.

După ce am bâjbâit năuc mai bine de o sută de pagini, simțind cum ceea ce fermentează în mine nu își găsește forma potrivită, nu se așază în ritmul pe care îl intuiam, mi-am dat seama într-o bună zi (știu și acum capitolul, știu și că scriam în pat, abia îmi cumpărasem un laptop de care eram încântat, dar nu asta contează) că am reușit, parcurgând răbdător și stângaci șicane după șicane, să-i fixez tonalitatea. După aia totul a venit de la sine. Au început să curgă capitolele lungi, tot mai lungi. Am încercat să aduc puțină disciplină, dar, din păcate, viața mea nu-mi oferă zilnic nu timpul (pentru că timp avem, fiecare dintre noi, berechet, fix atâta cât e nevoie să facem ceea ce suntem în stare să facem; e ultimul lucru de care trebuie să ne plângem: timp îți faci, nu ai), ci starea aia bună din care știu că pot scrie. Cu energie, compulsiv, dând nu doar ce pot da, ci un pic mai mult. Mereu un pic mai mult. Altfel nu iese. După ce am știut că am fixat di­recția, restul a fost un joc amuzant, cu nesfârșite posibilități.

Scriu nu doar ușor și mult într-o repriză, fără să șterg, fără ezitări, ci și cu mare bucurie. Mult îmi ia însă până să ajung la scris: până diger cutare sau cutare idee, până simt că am intrat în personaj, până văd capătul cutărei scene. Sunt un fel de bovină încă­pățânată: înghit mult, metabolizez puțin, dar rumeg mai tot tim­pul. Dacă adun timpul fizic de scris, nu cred să fie mai mult de trei luni. Dacă pun la socoteală ezitările, căutările, paginile scrise și abandonate, revenirile, micile reglaje, apoi uitarea, răstimpul de care am avut nevoie ca textul să se răcească pentru a putea reveni asupra lui cu alți ochi, cu răceală, cu un strop necesar de sarcasm sau chiar de cinism – atunci se adună poate mai bine de doi ani. Doi ani în care am avut micul meu secret. Am scris în tot timpul zeci și poate sute de articole, cronici, prefețe, studii, am ținut sute de ore de curs, am făcut munci administrative pentru care nu am nici o chemare, care mă storc și mă fac să mă simt vinovat, dar mi-a făcut bine să pot fugi în acest spațiu numai al meu, care nu semăna cu nimic din ce mi se întâmplă în viața civilă.

Apoi, când am înțeles că se adună de-un roman, mi-am pus problema, jumătate autoironic, jumătate îngrijorat, cum ar fi să iasă chiar o carte de aici? Prima idee a fost să-l public sub pseudonim. Și, firește, să-i trag o radere în „Observator cultural“. Dar nu mi s-a părut fair play, prea reduceam totul la farsă. Mi-am zis că scriitor e cel care își asumă scrisul. La fel de important ca scrisul în sine: asumarea lui. Nu mi-e ușor, unora le-am putut părea, nu-mi dau seama cum, om serios. De-acuma, știu, s-a dus: voi fi ca unul care a fost zărit în locuri dubioase. Nu spun care. Dar să știți că și eu v-am văzut pe voi! Eu am scris, dintr-o pornire ludică, dintr-o nevoie de altceva. Singura legătură dintre mine și roman e că toate cuvintele alea au trecut prin capul meu. Că mi le-am putut imagina. Una dintre cele mai fascinante experiențe din viața mea. Nu o regret, m-a făcut om.

Nu e nimic autobiografic în carte. Cine o citește căutând dâre ale unei realități pe care crede că o recunoaște e, o spun fără menajamente, un cititor (sub)mediocru. E posibil ca uneori să mă fi folosit de unele reminiscențe ale memoriei, dar arbitrar, nu am făcut copii după natură. Personajul principal, Dinu Zărnescu, deși e profesor universitar, mi-e nu doar străin, ci profund antipatic, l-aș disprețui dacă ne-am întâlni vreodată. Prea îi ies toate, prea se zbate într-un soi de paradis erotic și se crede o victimă. Un superficial, un imatur, un alintat. Am vrut să-l omor cu brutalitate, dar mi s-a părut prea puțin. L-am trimis în lume, l-am părăsit în miș­care. Ducă-se!

Sunt, asta nu neg, câteva idei în roman pe care, mai mult din întâmplare decât altfel, le împăr­tășesc și eu. Una este legată de mediocritatea civilizației noastre, de lipsa de provocare, de istoria bleagă pe care o traversăm, de detracarea sentimentelor, gusturilor și valorilor noastre, de irelevanța oricărui gest public, de imposibilitatea de a mai fixa adevărul și de retragerea în zona limitrofă a intimității, printre puținele zone unde putem reinstaura intensitatea. Personajul meu e aruncat de o artistă, Diana, într-o aventură care îl distruge. Dar îl face să se simtă viu.

Am învățat enorm scriind Cornul inorogului. Sunt un cititor de proză pătimaș, dar cred că am devenit un cititor de proză mai bun. Măcar pentru că am pre­simțit dinăuntru câteva lucruri. Aș putea să mă prefac smerit și să spun că am scris și eu un roman, nu am pretenții. Dar aș minți. Cum spunea Victor Eftimiu? „Sunt modest, cu o singură condiție: să se știe!“

Pentru mine, textul ăsta și-a făcut treaba, mi-a făcut suportabile anumite perioade aglomerate, mi-a mai șters din frustrările acumulate în ultimii ani, când am simțit că mă risipesc. Nu mă preocupă, prin urmare, soarta cărții mele, nu visez și nu cred în succes, am o meserie pe care o iubesc, am deja o carieră. Sper însă în curiozitatea ta.

Și a ta!

Și a ta!