„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Bărbatul din spatele ceții, de Florin Irimia, care va apărea în curând în colecția „Ego. Proză“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Cronica unei despărțiri întârziate
În anul al treilea de facultate, prietena mea de atunci, cu care îmi pierdusem virginitatea la sfârșitul liceului și despre care credeam că la un moment dat îmi va deveni soție, a decis să mă înșele cu un bărbat mult mai în vârstă, căsătorit și care avea o fetiță.
Aveam 20 de ani pe atunci și mă credeam destul de cool, dar nu și față de ea, faptul că fusese prima femeie cu care mă culcasem îmi crease un anumit sentiment de inferioritate față de ea, chiar și o oarecare devoțiune, aș putea spune, lucru care mă făcea dornic să-i îndeplinesc toate dorințele și să fiu foarte înțelegător când mă trata cu indiferență, uneori chiar și cu dispreț, pentru ca apoi să se simtă vinovată și să-mi răsplătească bunătatea înzecit, oferindu-mi-se în cele mai nebănuite moduri cu putință, provocându-mă s-o pedepsesc pentru felul în care-mi vorbise sau se purtase și așa mai departe.
Nu era prima dată când mă înșela, fusesem prevenit de iubitul ei anterior, cel pe care îl înșelase cu mine, că într-o zi îmi va veni și mie rândul, și-mi venise, destul de devreme chiar, când a început să se-ntâlnească după cursuri cu un coleg de facultate despre care știam c-o plăcea și că în câteva rânduri ieșiseră împreună la o cafea. Nici el nu era singur, vreau să spun că și el avea la rândul lui o prietenă, și-ntr-o zi m-am pomenit cu ea la ușă, nervoasă, pusă pe harță – așa am aflat practic că eram înșelat –, dar vădit tulburată, încât a trebuit s-o mint că nu se întâmplase nimic între ei și, pentru că nici mie nu mi-a picat bine, în seara aceea am hotărât să am o discuție cu prietena mea.
Am invitat-o la restaurant, într-un loc unde mai fusesem și unde mâncarea era bună și nu foarte scumpă, și, stând așa la masă, amândoi cu un pahar de vin roșu în față, i-am spus ce mi se întâmplase și că fusese o scenă penibilă, iar ea n-a tăgăduit, nu că fusese o scenă penibilă, asta n-avea de unde să știe, ci că avusese o aventură cu acel coleg, ba mai mult, mi-a spus că îi părea rău că a trebuit să aflu în acest fel și că nu știa ce-i venise, însă să nu cred cumva că se culcase cu el, nimic de genul ăsta, fusese așa, mai degrabă o cochetărie, o scăp(ăr)are inocentă, și că n-avea să se mai vadă cu el niciodată. Am plâns puțin amândoi, ne cam îmbătaserăm cu vinul roșu din care în final am comandat două sticle, dar una peste alta ne-am simțit bine și ne-am jurat credință veșnică.
În noaptea aia am făcut din nou dragoste la dușuri, mergeam frecvent împreună și făceam duș, cabinele nu aveau ușă, așa că luam un prosop lung cu noi, pe care îl atârnam în cadru, trecându-l peste un grilaj și înnodându-l la ambele capete, apoi dădeam drumul la apă și ne săpuneam reciproc, curățându-ne ca două pisici, minute bune numai asta făceam, după care ea se-ntorcea și se lipea de peretele ud și lucios, iar eu intram în ea pe la spate și cel mai mult îi plăcea când știa că mai erau și alții acolo, o excita la nebunie să știe că nu era singură în timp ce avea orgasm, poate și pentru că zgomotul apei era mai puternic și strigătele ei, oricum înăbușite, puteau fi o idee mai puțin cenzurate.
Am dus-o așa vreo lună și ceva, incidentul cu colegul fusese chiar în primele săptămâni din octombrie, apoi, pe la începutul lui decembrie, am văzut-o cum se schimbă din nou, cum devine iarăși disprețuitoare și distantă și am știut că ceva se întâmplă.
Într-o zi mi-a spus că se duce să probeze nu știu ce haine pe care fratele unchiului ei, care era șofer de tir, le adusese din străinătate și când m-am oferit s-o însoțesc mi-a spus că mai bine se duce singură, după care peste vreo săptămână s-a dus iarăși și peste încă o săptămână din nou și de fiecare dată în weekend, pe care până atunci ni-l petreceam împreună. Se apropia vacanța de-acum și trebuia să ne întoarcem fiecare în orașul din care venise, dar ea era din ce în ce mai morocănoasă și mai repezită și de fiecare dată când se întorcea de la fratele unchiului ei se întorcea cu și mai multe haine și odată chiar cu o sticluță de parfum și de fiecare dată când pleca la el se îmbrăca sexy și se machia ca o cocotă, dar o cocotă cu stil, încât mă excita și pe mine. Într-unul din weekendurile acelea mohorâte, în timp ce ea stătea aproape goală în fața oglinzii, am tras-o de mână și-am trântit-o pe pat și în timp ce-o sărutam pe ochi, pe gât, pe buze, pe umeri și pe păr, iar ea era fierbinte și mirosea a parfumul primit de la el, am început s-o întreb „de ce faci asta?“, „eu de ce nu-ți ajung?“, „ce are el și n-am eu?“, la care ea m-a împins cu o brutalitate de care n-o credeam în stare și a urlat la mine „pentru că nu ești tu, pentru că e altfel, pentru că mă plictisesc de moarte, pentru că mă urăsc, pentru că știu c-am să mor tânără și nu vreau să mor, nu vreau să mor!“. „Pentru ce vorbești așa?“, am întrebat-o. „Nu băga moartea la înaintare, nu veni cu din astea“, și ea a zis „pentru că ăsta-i adevărul“ și apoi mi-a povestit un vis pe care-l avusese într-o vreme, mai demult, dar care îi revenise acum să-i tulbure nopțile, un vis în care îi apărea un moșneguț cu părul alb, lung și cu barbă și care părea blând și inofensiv la-nceput, însă după un timp începea s-o pipăie și ea nu înțelegea de ce face asta, dar nici nu-l oprea, apoi pipăială se intensifica, moșulețul rânjea la ea, dezvelindu-și dinții murdari și stricați, și în jurul lui puțea a nespălat, iar ea se oripila, dar într-un fel îi și plăcea, îi plăcea chiar dacă i se făcea greață de el în timp ce degetele lui murdare, cu unghii lungi și galbene, continuau s-o pipăie din ce în ce mai obscen și mai brutal, căci bătrânelul, zicea ea, era moartea și faptul că în vis nu-l respingea, deși ar fi vrut să-l respingă, îl interpreta ca însemnând că era atrasă de moarte și avea să moară devreme.
CARTEA
„N-am avut nici cea mai mică intenție să continui Misterul mașinuțelor chinezești în vreun fel, de fapt, eram convins că spusesem cam tot ce avusesem de spus despre mine și copilăria mea. Doar că acum nici nu puteam să ignor tot ce văzusem acolo, în micul meu vis, să mă prefac că el nu existase. Așa că, încet-încet, am început să scriu iar, să aștern pe hârtie, cum se spunea cândva, tot ce văzusem atunci și chiar și ce nu văzusem, și în felul acesta, cartea care acolo, în lumea aceea, era deja scrisă, a-nceput să se răsfire, ca păpădia bătută de vânt, numai ca să se poată-nchega la loc în lumea asta. Și pentru că ea e tot despre un mine, care nu sunt chiar eu, și despre părinții mei, care nu sunt chiar ei, și pentru că, la urma urmei, provine din aceeași combinație de frustrare și acceptare, de tandrețe și nostalgie, plus un dram de nebunie, îmi dau seama că și cărticica asta nu poate fi dedicată decât tot lor… părinților mei.“
AUTORUL
FLORIN IRIMIA (n. 1976, Iași), lector doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Semnează cronici literare începând din 2001 în calitate de colaborator al revistelor „Observator cultural“, „Noua literatură“, „Dilemateca“, „România literară“, „Timpul“ și „Suplimentul de cultură“. În 2009 debutează ca prozator în revista „Noua literatură“ (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică romanul de debut, Defekt, la Editura Brumar. Este prezent în antologia Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală (editor Igor Ursenco), apărută la Editura Herg Benet. A mai publicat proză scurtă în revistele „Familia“, „Timpul“, „Zona literară“, precum și în „Ziarul de Iași“. La Editura Polirom i-au mai apărut volumele O fereastră întunecată (2012), Câteva lucruri despre tine (2014) și Misterul mașinuțelor chinezești (2017).