Rubrici  -  Dumitru Ungureanu  -  Cuvinte rezervate  -  

Se știe că există „dragoste la prima vedere“. Filmele cu vampiri de acum vreo sută de ani desco­pereau și „dragostea la prima mușcătură“. Rockerii care dan­sează pe jumătatea unui veac de fastu­oasă existență, îm­piciorogați în mica lor afacere, se simt confortabil lângă albumul nemților de la Scorpions – Love at First Sting, amintire că au fost tineri și dornici de aventură.

Alții, cam de vârsta mea, pizdoși beneficiari de câte două sau trei certificate de divorț, anevoie ob­ținute cu mofturi și scandal, n-au cum să uite Love at First Bite, piesa din 1988 a trăsnitelor englezoaice Girlschool, care îi însoțeau pe „nemernicii“ de la Motorhead în turneele lor mondiale.

Am folosit adjectivul pizdos fără să mă gândesc prea mult și, mai ales, fără intenția de-a șoca pe oarecine (măcar că prevăd o ceartă academică din partea cuiva sen­sibil). Mi se pare că ilustrează firav o realitate incontestabilă a lumii rockerești de pretutindeni. Anu­me, limbajul buruienos, des­cheiat la prohab sau lepădat de chiloți, prezent din ce în ce mai des în spațiul public și de la noi, și nu chiar de azi, de ieri. Îmi șade pon­ciș pe creier întrebarea trans­misă mie de cineva care a citit o parte a paginilor recent adunate în cartea cu titlul rubricii de față: de ce nu analizez și aspectul ăsta al rocku­lui? Fiindcă nu sunt analist, am răspuns pe dată, și nici critic mu­zical. Nu-i cazul să extind expli­cațiile, însă chestiunea mi-a dat de gândit.

Limbajul vulgar nu e defini­toriu pentru rock (pop, blues, heavy-metal etc.), ci – poate – pentru rap, hip-hop sau alte genuri cu vânzări suficiente ca să figureze în mainstream. Exprimă el ceva fundamental despre condiția uma­nă? Ba bine că nu! Despre asta nu am nici o îndoială, ierte-mi-se aroganța! A nu face caz de el ține de civilitatea relațiilor sociale, ține de o anumită ipocrizie și, de ce nu, de-o concepție pueril școlărească refractară la materialitatea vieții. Este, poate, hazardat ce scriu, dar constat o similitudine între edu­cația socialistă din țara noastră și educația capitalistă din, bunăoară, Anglia primelor decenii postbe­lice. La noi nu se puteau scrie cuvintele cu p, necum să fie pro­nunțate public. La fel, în Anglia era interzis la televizor și la radio cuvântul care începe cu f. La noi abia erau ad­mise perifrazele și termenii de argou, iar intangibilul Marin Preda a conferit unui per­sonaj al său o deficiență de vorbire ca să strecoare textual „pidă“ în loc de „pizdă“ (vezi romanul din 1980, Cel mai iubit dintre pă­mânteni). În Anglia, din câte știu, primul care a îndrăznit să rostească „fuck“ la televiziune, în 1977, a fost Johnny Rotten, solistul vocal de la Sex Pistols (irlandez de origine). Nu-i nevoie să mai spun că limbajul licențios, în sine, nu valorează nimic dacă opera în care e folosit nu devoalează o poetică aparte, un curaj estetic, o inovație construc­tivă. Iar aici sunt destule exemple știute, ca să mai insist.

Deșteptăciunile astea m-au asaltat ascultând albumul Spare Ribs (2021, Rough Trade Records), al unsprezecelea semnat de duoul englez Sleaford Mods. Bazată pe frazarea abrazivă a vocalistului Jason Williamson, cu texturi mini­maliste ciocănite de Andrew Fearn, muzica mi-a scuturat boașele cum doar Polly Styrene izbutea. Rit­muri la in­ter­secția dintre punk și rap, lirică jupuită din realitatea britanică, umor, ironie, seriozitate. Deși activează de 14 ani, nu-i știam pe tipi, așa m-am dus pe YouTube și-am nimerit direct la videoclipul Nudge It. O încântare până la momentul când vine – din Aus­tralia! – șturlubatica blondă Amy Taylor. Tipa asta precis e motiv de divorț!

Și, ascultate în exces, piesele Sleaford Mods, refuzate de siman­dicoși. Pentru că, e clar: „punk’s not dead“!