Intr-adevar, e un film reusit, dar ai mult mai multe sanse sa-l prizezi cum trebuie daca ii accepti reteta. Si anume, documentaristul alege sa-si puna personajele sa joace, sa-si interpreteze propriile roluri. Eroii filmului sint Costica Arhir, un taran din satul Acui, Republica Moldova, care de trei ani tine gospodaria, precum si cei trei copii pe care-i creste: Maria, Alexandra si Alexie. Nevasta lui a plecat sa munceasca in Italia ca sa puna bani deoparte pentru educatia copiilor. N-a reusit sa vina acasa pentru ca nu are inca actele necesare. Thomas Ciulei, care este si regizor, si producator, si director de imagine, este de parere ca oricum cinematograful, fiind o constructie, nu poate reda autenticitatea vietii reale. Daca la alti documentaristi „puristi” autenticitatea pierde pe masa de montaj si inevitabil prin alegerile regizorale, Thomas Ciulei rearanjeaza realitatea in mod asumat. Ii conduce pe eroi ca pe niste actori, dar ii lasa in mediul lor, vorbind cu cuvintele lor si facind ce fac ei de obicei: se tund unul pe altul, gatesc, maninca la o masa din tinda (reverenta probabil la Morometii, de Stere Gulea), seamana parcela de pamint, scutura covoarele. Dar ei sint si protagonistii unor momente regizate suta la suta: Costica Arhir vorbeste in fata camerei („talking head”) sau copiii sint filmati in decor natural – pe malul unui lac, stind pe iarba etc. –, in vreme ce tot ei citesc din off scrisori adresate mamei, scrise probabil la solicitarea regizorului, cu jena de rigoare.
Intre aceste momente „cu actori”, Thomas Ciulei intercaleaza imagini naturale, foarte frumoase intr-adevar, in care mediul e descompus mai degraba in fragmente si senzatii decit redat scrupulos, in asa fel incit spectatorul sa-si faca o idee cit mai exacta despre locul unde traiesc acei oameni. De altfel, trece mult timp pina cind primesti coordonatele necesare unei „localizari” a casei familiei Arhir. Daca e o casa izolata sau nu, ce e prin jur etc. Acest lucru nu e deranjant, dimpotriva. Dar reprezinta felul in care cineastul vede aceste locuri, punctul lui – poetic – de vedere. Ceea ce, in fond, e dreptul lui, pentru ca el e autorul filmului.
Autenticitate jucata
Trebuie sa recunosc ca protagonistul, Costica Arhir, mi s-a parut mult mai natural la avanpremiera filmului decit pe ecran. Aparatul de filmat devine si el un actor, dar e cel care le impiedica pe personaje sa se comporte firesc, iar filmul e tot timpul undeva intre documentar si fictiune, fara sa se fixeze intr-un loc sigur. Personal, as fi preferat ori ca acesti oameni obisnuiti sa fie lasati in zeama lor, sa invete sa ignore camera si filmul sa tinda spre antropologic, ori ca ei sa-si ia in serios rolul de actori – cu ajutorul regizorului, bineinteles. Timorati de aparatul de filmat si de dorinta de a fi cit mai naturali, eroii sfirsesc prin a se juca stingaci pe ei insisi, iar pe mine acest lucru m-a indepartat pentru ca n-am mai simtit decit autenticitate jucata, chiar daca sint momente in care faptul ca-i vezi rizind la camera induce un soi de metatext. Nu stiu, mi s-a parut ca viziunea regizorului e o rama care ma impiedica sa intru in viata familiei Arhir, chiar daca accept ca orice prezenta a unui aparat de filmat e o intruziune in sine. Chiar daca vorbeste despre o tema de actualitate si semnaleaza o problema sociala, Podul de flori e un asumat documentar de autor, si cred ca ar trebui tratat ca atare.