Actualitate  -  Constantin Pistea  -  

117 săptămâni, atât timp a stat Citind Lolita în Teheran pe lista de bestselleruri a „The New York Times“, iar Azar Nafisi este astăzi foarte cunoscută datorită curajului cu care a povestit despre absurditatea unui sistem politic subordonat fundamentalismului religios.

Astăzi Azar Nafisi trăiește în America, începând cu 1997, forțată de politica radicală a regimului islamic. Tatăl său, Ahmad, a fost primar al Teheranului între 1961 și 1963, iar mama sa, Nezhat, una dintre primele femei alese în parlamentul iranian. După primii ani de școală în Anglia și Elveția, și-a finalizat studiile în Statele Unite, pentru ca ulterior Azar Nafisi să predea literatură engleză la Universitatea din Teheran și la Universitatea Allameh Tabatabai, dar a fost înlăturată de la catedră în 1981, din cauză că a refuzat să poarte vălul islamic.

Oricât de multe ai afla despre fundamentalismul islamic, parcă nici o carte nu ți se fixează în minte precum Citind Lolita în Teheran (Editura Polirom, 2018, traducere din limba engleză și note de Silvia Osman).

Născută dintr-o pasiune uria­șă pentru literatură, Citind Lolita în Teheran pune la un loc, ca nici un alt titlu, transformarea Iranului într-o absurdă republică fundamentalist-islamică și apariția anticorpilor în rândul unei popu­lații manipulate religios.

Un teritoriu minunat al transgresiunii

Cu o puternică raportare autobiografică, cartea aceasta spune povestea unei profesoare pe care curajul și, poate, inconștiența o determină să creeze un club de lectură chiar în perioada în care Iranul se transformă din rău în mai rău. Având alături șapte dintre studentele sale preferate, profesoara pune în discuție relația dintre ficțiune și realitate, folosind drept material didactic ti­tluri importante din literatura per­sană clasică și romane clasice occidentale foarte cunoscute. Așa­dar, pornind de la O mie și una de nopți, Mândrie și prejudecată, Doamna Bovary, Daisy Miller, Iarna decanului și, mai ales, Lolita, în mijlocul Iranului revo­luționar crește o insulă de li­bertate, un teritoriu minunat al transgresiunii, în care se discută uman și fără restricții despre principii universal valabile, despre dragoste și libertate, dar mai ales despre normalitate.

Mashid, Manna, Yassi, Azim, Mitra, Nassrin și Sanaz sunt alesele de la început ale acestui club de lectură datorită fragilității și curajului lor. „Erau întruchiparea conceptului de paria, nu apar­țineau niciunui grup sau secte în mod deliberat“, își amintește Azar Nafisi, care menționează și criteriul de bază al selecției cărților propuse spre dezbatere: credința autorilor studiați în puterea aproape magică a literaturii.

Treptat, pe măsură ce atmosfera din țară devine tot mai greu de suportat, relațiile din cadrul grupului se încheagă și, așa cum spune una dintre tinerele participante, sufrageria profesoarei ar putea primi un nume simbolic, precum „spațiul nostru“, după cum una dintre autoarele dezbătute, Virginia Woolf, are un roman sugestiv intitulat Camera mea. Un spațiu al disidenței și o formulă de evadare, clubul de lectură funcționează ca un soi de lume paralelă. Căldurii, empatiei și libertății din interior li se opun îngrădirile de tot felul din afară, un afară dominat de „vrăjitoare și de ființe ale întunericului“, în care cele mai nesemnificative gesturi capătă interpretare politică.

În exterior, culoarea basmalei sau nuanța cravatei sunt simboluri ale decadenței occidentale și ale tendințelor imperialiste. Dacă nu porți barbă, dacă dai mâna cu persoane de sex opus, dacă aplauzi sau fluieri la întâlniri publice ești catalogat drept recalcitrant, ușor de considerat parte a unui complot organizat de imperialiști pentru a distruge cultura stră­moșească.

În interior, îți este apreciată opinia, te poți îmbrăca oricum, ba chiar ești încurajat să ai o vesti­mentație cât mai puțin inhibată și, mai important decât orice, ești ascultat. Vocea contează aici, spre deosebire de lumea din afară, unde cenzura influențează chiar și stilul artistic. Emblematic pentru involuția mentalității din Iranul povestit aici de Azar Nafisi este exemplul unei pictorițe care alege să facă saltul de la realism modern la pictură abstractă, con­ș­tientă că nu mai poate picta decât „culorile viselor sale“.

„Republica Islamică ne-a adus înapoi în vremea lui Jane Austen“, spune una dintre cursante. „Binecuvântate fie căsătoriile aranjate! În zilele noastre, fetele se mărită fie pentru că familiile le obligă, fie ca să obțină vize sau să-și asigure stabilitatea financiară, sau pentru sex – se mărită din tot soiul de motive, dar rareori din dragoste.“ „Să trăiești în Republica Islamică e ca și cum ai face sex cu un bărbat pe care îl detești“, îi spune soțului chiar profesoara-naratoare din această carte, nu cu mult timp înainte de a lua decizia de a pleca. De altfel, chiar dacă la clubul de lectură ori la universitate nu se discută despre plecare, ideea aceasta este permanent prezentă acolo, pe fundal, ca o soluție de avarie, pentru momentele în care nici terapia prin ficțiune nu mai funcționează. Când viața de zi cu zi seamănă cu un câmp de luptă, „ideea de a pleca, la fel ca și posibilitatea divorțului, stă la pândă în mintea noastră, întunecată și sinistră, gata să iasă la suprafață la cea mai mică provocare“.

Volum de memorialistică, dar și de critică literară accesibilă, Citind Lolita în Teheran a devenit bestseller (doar) pentru că are ro­lul de portavoce. Sunt aici nu numai tinerele cu care profesoara comunică la fiecare „sesiune“ a clubului de lectură și nu doar cei cu care interacționează de fiecare dată când susține un curs la universitate, ci și familiile lor, forme de interacțiune și expresii ale unor mentalități care alcătuiesc imaginea unei perioade pline de iluzii revoluționare deșarte.

„Când am plecat de la curs în ziua aceea, nu le-am spus ceea ce eu însămi începeam să descopăr: cât de asemănător devenea destinul nostru cu al lui Gatsby. El dorea să-și împlinească visul repetând trecutul și în final descoperă că trecutul este mort, prezentul – o minciună, și că nu există viitor. Nu seamănă toate astea cu revoluția noastră, care

s-a născut în numele trecutului colectiv și ne-a distrus viețile în numele unui vis?“

Și aici, dar mai ales în Lucruri nespuse, Azar Nafisi scrie despre familia sa, ca parte a educației primite. De altfel, te și întrebi de unde acest curaj de a povesti atât de liber despre un sistem cu o forță opresivă incredibilă, despre un sistem care te poate zdrobi chiar și fără motiv?

Când nu mai poți să păstrezi tăcerea, scrii

Lucruri nespuse (Editura Polirom, 2018, traducere din limba engleză și note de Sânziana Dra­goș) acoperă nu mai puțin de un secol, între nașterea bunicii scriitoarei și apariția pe lume a fiicei sale, iar Azar Nafisi privește nu doar către familia sa, ci și către țara care a trecut în perioada povestită prin două revoluții.

Din Lucruri nespuse aflăm că situația socială bună a familiei i-a permis lui Azar Nafisi ca în copilărie să ajungă la școală în Anglia și Elveția, dar și că tatăl ei, o figură publică respectată, a fost închis din motive banale.

De altfel, părinții sunt aici mult mai prezenți decât în Citind Lolita în Teheran. Și dacă tatăl este prezentat ca un bun povestitor, o figură protectoare cu o amprentă puternică asupra personalității lui Azar, mama este înfă­țișată ca un personaj rece, nefericit și frustrat. Din cauza propriilor neîmpliniri, mama lui Azar este mai mereu aspră și nemul­țumită, cu un nivel al așteptărilor foarte ridicat. „Era ceva în tonul ei care mă făcea să mă simt mereu tânără și fragilă și încăpățânată, și în același timp, acum, când îi aud vocea în memorie, știu că nu m-am ridicat niciodată la nivelul așteptărilor ei. N-am devenit niciodată doamna pe care ea a încercat să mă facă să-mi doresc să devin.“

Am redat acest citat din Citind Lolita în Teheran, pentru că se potrivește foarte bine cu modul în care este redată mama (și) în Lucruri nespuse. Aici, mama e și ființa crudă care-i refuză un sărut de noapte bună, trimițând-o pentru asta la eroina ei dintr-o carte, precum și cea care o însoțește timp de trei luni în prima sa ieșire în Anglia, pentru a-i ușura acomodarea.

Pe de altă parte, tatăl ei este și fascinantul povestitor sau autorul unui jurnal tulburător, închis în timpul celor patru ani de de­ten­ție, dar și bărbatul șarmant, care se folosea de Azar pentru a-i fi acoperite diversele escapade extraconjugale.

Departe de țara pe care a părăsit-o, dar care nu i s-a îndepărtat niciodată de inimă, Azar Nafisi a crescut doi copii, un băiat și o fată, și a sperat într-o soartă mai bună pentru Iran. Se vede asta nu doar în Citind Lolita în Teheran, carte pe care a scris-o după ce a ajuns în SUA, ci și în Lucruri nespuse, când în repetate rânduri își justifică textul, parcă pentru a se apăra în fața familiei care ar putea să nu fie de acord cu tot ce povestește și a conaționalilor care i-ar putea imputa că a preferat fuga în locul unei lupte directe cu „monstrul“.

„Dar eu nu mai cred că putem păstra tăcerea. Căci, de fapt, nu o facem niciodată. Într-un fel sau altul, prin ceea ce devenim suntem întruchiparea a ceea ce ni s-a întâmplat.“

Legând evenimentele din familia ei de cele din istoria recentă a Iranului, Nafisi nu doar că sugerează, ci indică direct influența pe care politica o are asupra fiecăruia. Politica și, implicit, nevoia de a lua poziție, de a nu privi impasibil către deciziile puterii. Ea dă multe exemple de apropiați dispăruți din pricini mai mult decât nesemnificative și chiar povestește o situație în care soțul ei este acuzat de fundamentaliști că nu este atent la vestimentația ei (vălul nu îi acoperea complet părul).

„Într-un anume fel, această carte este o reacție împotriva propriului meu cenzor și inchizitor interior.“

Până la urmă, fiecare luptă cu viața, cu trecutul și cu monștrii lui așa cum crede că e mai bine. Azar Nafisi o face în scris, lăsând să iasă la suprafață durerea pe care o simte în raport cu trecerea timpului. În ce-i privește pe părinți, buni sau răi, ea regretă că nu i-a ascultat mai mult, că nu a căutat să afle mai multe direct de la ei despre cine și cum au fost, îndemnându-și cititorii la mai multă atenție pentru cei apropiați.

„De ce nu le acordăm mai mul­­tă atenție celor pe care îi iu­bim? De ce nu-i întrebăm mai multe despre fiecare amănunt oricât de mărunt, despre copilăria lor, despre ce simt, ce visează și, dacă sunt obosiți sau nu vor să vorbească, de ce nu insistăm? De ce nu păstrăm fiecare fotografie, de ce nu ne luăm notițe, de ce nu-i întrebăm pe alții despre ce știu, pe cei care au fost acolo înaintea noastră, cei care cunosc lucrurile pe care noi nu le știm?“

Lucruri nespuse este foarte bine scrisă și te câștigă de la primele pagini. La final, ești marcat atât de nostalgia scriitoarei, cât și de capacitatea ei de a se descoperi pe sine prin intermediul trecutului celor apropiați și prin prisma istoriei țării pe care, cu sufletul, nu o va părăsi niciodată.

Într-un interviu pentru „PEN America“, Azar Nafisi a mărturisit că a fost conștientă de problemele pe care le-ar fi putut avea din cauza celor scrise. „În țara mea natală, memoriile personale sunt aproape tabu, memoriile sunt mai mult despre chestiuni publice și în nici un caz personale. (…) Cu toate astea cea mai mare provocare nu a fost reprezentată de reacțiile celorlalți la scrisul meu, ci de reacțiile mele. Să scriu cartea aceasta a fost una dintre cele mai dureroase experiențe din viața mea. Dar am simțit că trebuie s-o scriu ca să-mi pot lua la revedere așa cum se cuvine de la părinții mei și de la țara mea natală, prin amintirile mele despre ei, în acest fel sărbătorindu-i, dar și plângându-le soarta.“

Azar Nafisi poate sluji oricând ca exemplu despre cum să-ți folosești scrisul pentru a rămâne demn în ciuda oricăror presiuni, iar cărțile ei funcționează și ca terapie. „Temerile și emoțiile noastre sunt uneori mai puternice decât pericolul public“, a scris ea undeva. „Tăinuindu-le, păstrăm puterea lor malefică. Trebuie să fii capabil să descrii lucrul de care vrei să te eliberezi, și pentru a face asta trebuie să recunoști că el există.“

„Un roman nu este o alegorie, le-am spus, apropiindu-ne de finalul cursului. Este o experiență senzuală a unei alte lumi. Dacă nu intri în acea lume, nu îți ții răsuflarea împreună cu personajele și nu te implici în destinul lor, nu vei putea fi capabil de empatie, iar empatia este miezul romanului. Așa îl citești: inhalând experiența. Așa că începeți să respirați. Vreau doar să țineți minte acest lucru. Asta e tot, sunteți liberi.“ (Citind Lolita în Teheran)

FOTO 1: Stanley Staniski

Galerie foto