Interviu  -  Iulia Blaga  -  

„Spectatorii sunt invitați să compare obscenitatea unui banal clip porno cu obscenitatea din spațiul public“.

Radu Jude se pregătește din nou de Berlin, festivalul care i-a proiectat lungmetrajul de debut, Cea mai fericită fată din lume (2008, Premiul C.I.C.A.E.) și unde a fost pana anul trecut (când i-au fost selecţionate documentarele Tipografic Majuscul și Ieșirea trenurilor din gară) cu Toată lumea din familia noastră (2012) și Aferim!. Cu Aferim!, debutul său în Competiţia Berlinalei, a luat în 2015 Premiul de regie ex-aequo.

Festivalul are loc anul acesta online între 1 și 5 martie, doar juriul Competiției, din care face parte și Adina Pintilie, va vedea filmele într-o sală din Berlin. Presa acreditată va vedea filmele pe calculator, premiile Competiției se vor anunța în 5 martie, iar premierea va avea loc în iunie, în cadrul unui segment fizic destinat marelui public.

În Babardeală cu bucluc sau porno balamuc, Jude reia mare parte din temele filmelor precedente, propunându-și să caute obscenitatea în societatea româ­nească de azi. Provocator din pasiune, cineastul pune în prim-plan un filmuleț porno cu o profesoară (Katia Pascariu) care ajunge accidental să fie văzut de toți, dar caută obscenitatea pe fundal.

A adus pandemia și avantaje acestui proiect care nu dă impresia că e făcut în regim de gherilă?

Filmasem doar clipul video pus la începutul filmului, deci foarte puțin. În rest, nu au fost avantaje, a fost o filmare ceva mai stresantă. Stresul a venit din faptul că nu știam nici dacă vom termina să­nătoși filmările (și sunt foarte bucuros că nu s-a îmbolnăvit nimeni!), nici dacă nu vor apărea fel de fel de alte restricții. A mai fost dificilă obținerea locațiilor de filmare, era imediat după prima carantinare și toată lumea era, pe bună dreptate, reticentă la a „lua în spațiu“ o echipă de filmare. Iar prima parte chiar e filmată ciné-vérité, am ținut mult să documentăm Bucureștiul cu toate contrastele lui.

Care a fost punctul de plecare al filmului și cum ai ajuns la structură și „manoperă“?

Am discutat cu niște prieteni situațiile de tipul ăsta și reacțiile au fost foarte intense, așa că mi-am spus că probabil e ceva foarte important în această mică poveste. În plus, sunt tatăl a doi copii și asist la discuții pe grupurile de WhatsApp ale părinților, merg la ședințe cu părinții și am fost întotdeauna uimit de opiniile multor părinți atunci când vine vorba de educația copiilor lor. Ies la iveală atunci niște idei care te sperie, îți dai seama că problema educației nu e doar la autorități, ci și la părinți. Încet-încet s-a conturat tema principală a filmului, care este obscenitatea. Spectatorii sunt invitați să compare așa-zisa obscenitate a unui banal clip porno cu obscenitatea mare, din spațiul public, care, pentru că e de atâta timp lângă noi și acceptată de toți, trece cvasi-neobservată. Este, în mod esențial, un film de montaj, un film în care se fac legături. E mai puțin un film narativ în înțelesul clasic al cuvântului.

Filmul e împărțit în trei, iar fiecare din cele trei părți e realizată într-o stilistică diferită, o idee care are legătură cu lectura lui Ulise, unde fiecare capitol e scris de James Joyce într-un alt stil. Am încercat să emulez ceva din spiritul acestei cărți foarte amuzante și ludice.

Obscenitatea e peste tot în jurul nostru, de la parcatul pe trotuar până la cum tratăm femeile sau romii. Revoluția sexuală propovăduită de psihanalistul Wilhelm Reich (la care se referă Dušan Makavejev, W.R.: Mysteries of the Organism, 1971) ne-ar fi de ajutor?

Nu l-am citit pe Reich, nu pot comenta. Iar în filmul lui Makavejev era și multă ironie, deci nu știu cât mă pot baza pe informațiile de acolo. Reich pare un caraghios, cel puțin în parte. Ce e însă evident, cred, e că este nevoie de educație sexuală în școli. România deține recordul în Europa la mame adolescente și pare că ora de religie nu ajută, așa cum speră gânditorii ortodocși locali.

În 2018, ai spus pentru SDC despre Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari: „Dacă montezi două imagini una după alta, poți spune lucruri despre relația cu istoria pe care alte discipline nu o pot face“. Înțelegem din noul tău film că montajul lui Eisenstein, care provoacă propriile gânduri spectatorului, încă te fascinează.

Mă voi referi la interviul pe care l-am dat SDC în 2020, unde spuneam: „Folosesc cuvântul «montaj» în sensul lui S.M. Eisenstein (Towards a Theory of Montage), ideea lui fiind că alăturarea a două ima­gini poate conduce la o a treia ima­gine, care se formează în mintea privitorului și al cărei sens e de găsit în juxtapunerea însăși“. Nu știu dacă pot adăuga ceva în plus acestei idei, poate doar că e o direcție în cinema (și, de fapt, nu doar în cinema, ci în orice disciplină, e o tehnică de gândire) mai puțin frecventată. Poate pentru că oferă când rezultate ambigue, când foarte explicite și ambele direcții sunt evitate de mulți cineaști serioși.

Sunt curioasă dacă ai făcut multă mizanscenă în partea a doua, care e un fel de La Moși, de I.L. Caragiale, poate nu întâmplător filmată în zona Moșilor-Obor din București.

E surprinzătoare comparația cu La Moși, nu m-am gândit deloc la Caragiale, dar textul ăsta e superb și da, ar fi putut reprezenta o referință.

Ah, tocmai citesc pe Facebook că a murit Ferlinghetti! Ce păcat! Mai bine continuăm cu câteva versuri de-ale lui:

„The world is a beautiful place

to be born into

if you don’t mind happiness

not always being

so very much fun

if you don’t mind a touch

of hell

now and then

just when everything is fine

because even in heaven

they don’t sing

all the time“.

Crezi că posibilitățile cinemaului sunt în continuare nelimitate?

Poate că nu nelimitate, dar cinemaul e ca lingura, ca să amintesc comparația pe care Umberto Eco o face între lingură și carte: odată inventată, va rămâne ca atare, pentru că e o formă perfectă. Poa­te că filmele vor dispărea, dar cinemaul nu, pentru că orice imagine este (sau poate fi) cinema, iar montajul e o modalitate de a face cinema chiar și fără imagini. Altfel, dacă tot l-am citat pe Ferlinghetti, să îl lăsăm pe Jonas Mekas să ne vorbească mult mai frumos și mai optimist:

„În epoca mărețelor și spectacularelor producții de sute de milioane de dolari, vreau să vorbesc despre actele mărunte, invizibile ale spiritului uman: atât de subtile, atât de mărunte încât se sting dacă le pui sub reflector. Vreau să celebrez formele mărunte de cinema: forma lirică, poemul, acuarela, studiul, schița, portretul, ara­bescul, bagatela și cântecelele pe 8mm. Într-o perioadă când toa­tă lumea vrea să reușească și să vândă, vreau să-i celebrez pe cei care îmbrățișează ratarea socială și zilnică pentru a cerceta invizibilul, chestiile personale care nu aduc bani și nici pâine și care nu fac istorie contemporană, istoria artei sau orice alt tip de istorie. Sunt pentru arta pe care o facem unul pentru celălalt, ca prieteni.

Adevărata istorie a cinemaului e invizibilă: istoria prietenilor care se întâlnesc și fac lucrurile care le plac. Pentru noi, cinemaul începe cu fiecare bâzâit al proiectorului, cu fiecare bâzâit al aparatelor de filmat. Cu fiecare nou bâzâit al camerei, inimile ne țâș­nesc înainte, prieteni“.

FOTO: © Silviu Gheție