Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul După război la Paris. Cronica anilor regăsiți, de Serge Moscovici, care va apărea în curând la Editura Polirom. Traducere din limba franceză și note de Magda Jeanrenaud. Text stabilit, prefață și note de Alexandra Laignel‑Lavastine. Cu o postfață de Pierre și Denis Moscovici. Carte publicată şi în ediţie digitală

– Fragment –

Nu mai eram singur pe lume. Aveam doi tovarăși, două ființe cu care să vorbesc și pe care să mă sprijin. Chiva, după ce-l întâlnise pe Celan în 1947, pe când, fugari la Budapesta, se ascundeau, este cel care m-a prezentat acestuia în iulie 1948, puțin după sosirea lui Paul la Paris. Îmi amintesc că, atunci când l-am întâlnit, nu am avut sentimentul că mă aflu în fața unei ființe excepționale. Mi-a făcut mai ales impresia unui poet rătăcitor, permanent hăituit de un dușman invizibil. Despre el, aș fi putut spune același lucru ca Martin Buber despre Kafka: „omul cel mai nefericit pe care l-am întâlnit vreodată“. De-a lungul primilor cinci ani petrecuți la Paris, până fiecare dintre noi s-a căsătorit, în anii 1950, Chiva, Celan și cu mine aveam să fim nedespărțiți.

Paul era încă necunoscut în Franța. Și nimeni nu ar fi putut bănui că avea să devină unul dintre cei mai mari poeți de limbă germană din secolul XX. După mai multe tentative de a fugi din România cu un grup de prieteni, până la urmă a reușit, în noiembrie 1947. Pe drumul ce-l ducea de la București la Paris, trecând prin Budapesta, el zăbovise șase luni la Viena, oraș care mai întâi l-a de­cepționat, apoi l-a dezgustat: Paul dezvoltase o sensibilitate exacerbată pentru tot ce avea de-a face cu cel mai mic efluviu de antisemitism. În timpul acestei șederi în Austria a început o relație cu Ingeborg Bachmann, poetă și studentă la filosofie, care redacta o teză despre Heidegger. O primă culegere de poeme, intitulată Der Sand aus den Urnen, trebuia să apară în volum. Însă Paul plecase din Viena înainte de tipărirea cărții și a urmat o catastrofă: când a descoperit la Paris nenumăratele erori care, după el, îi denaturau poezia, a interzis neîntârziat publicarea acesteia.

În ianuarie 1948, Chiva făcuse traseul Budapesta-Viena în tovă­rășia lui, urcând în mod clandestin într-un tren. Odată ajuns în capitala austriacă, se dusese direct la consulatul francez, unde, folosin­du-și toată răbdarea, sfâr­șise prin a obține o viză cu ajutorul Orga­nizației Internaționale pentru Re­fugiați, cu sediul la Innsbruck.

La Paris, împărtășeam con­diția de apatrizi – mai bine spus, de apatriați –, dat fiind că toți trei eram refugiați evrei români fără întoarcere, fără familie și fără nici un ban. Și, bineînțeles, aveam traiectorii similare: supraviețui­se­răm nazismului înainte de a scăpa de stalinism și eram frământați de una și aceeași grijă: cum să ne croim drumul în Franța? În fond, nu dispuneam decât de un singur lucru: timpul, singura proprietate care are o valoare. Precum și convingerea că nu este suficient să trăiești, ci trebuie să-ți constru­iești viața, chiar dacă ar fi să-ți dai duhul din pricina asta. Există două feluri de oameni: unii s-au născut, alții s-au construit. Noi făceam parte din categoria a doua.

Trei vieți ciuntite, pe care mareea persecuțiilor și vicisitudinile istoriei le așezaseră la periferia societății franceze. Pentru că, la început, cu aspectul nostru rustic, trăiam precum niște provinciali, la marginea aristocrației intelectuale pariziene. Tenacitatea noastră se ascuțea când eram împreună, dar se dilua când fiecare dintre noi se întorcea la singurătatea camerei sale de hotel, adormind cu puți­nul pe care-l avea, cu coșmarurile, visele și frământările sale. A doua zi ne întâlneam însă din nou și puteam vorbi ore în șir, cu frenezia nesătulă a ne­liniștiților și a exilaților. […]

Expresia „trio de meteci“ provine din apostrofa istoricilor Fran­çois Furet și Joseph Goy, care, într-o bună zi, au exclamat, zărindu-ne la École des Hautes Études en Sciences Sociales: „Uite-i pe meteci!“. Modul acela de a ne întâmpina era, desigur, într-un registru glumeț, dar, pe moment, ne-a siderat, ba chiar ne-a traumatizat cumva. Ulterior, ne-am însușit formula. Iar când am întrebat-o, mult mai târziu, pe Marie Moscovici, care va deveni soția mea în 1955, despre impresia pe care i-o făcuse trioul nostru, ea mi-a spus următoarele: „Voi, toți trei, nu erați educați, ceea ce nu vă făcea defel antipatici – puteați să vă duceți oriunde –, dar nu erați ca toată lumea, inclusiv din punctul de vedere al comportamentului vostru la masă, cu excepția lui Chiva, singurul care știa ce înseamnă mâncarea rafinată și un vin bun“. […]

În climatul ideologic al Parisului de după război, nu aveam totdeauna sentimentul că suntem bine primiți, ca să nu spun mai mult. Situația noastră era chiar destul de greu de suportat în măsura în care, noi, ereticii, ne aflam într-un fel de contratimp, de instabilitate generală, atât dinspre stânga, cât și dinspre dreapta. În ce privește stânga, cum Capitalul devenise horoscopul secolului, trebuia să justificăm permanent faptul că părăsiserăm România sta-­

linistă. Nici studenții nu rămâneau mai prejos, privindu-ne cu con­descendență de la înălțimea comunismului lor nou-nouț, de parcă am fi fost fasciști! Ei trasau astfel o graniță invizibilă și nu ne mai rămânea decât să adoptăm aceeași atitudine precum cineastul ceh Miloš Forman în anii 1960: „Nu mai discut despre anumite subiecte [comunismul]. Știu că acela care nu a văzut de aproape cum stau lucrurile nu poate înțelege“.

CARTEA

După apariția în 1997 a Cronicii anilor risipiți, în care își rememorează tinerețea petrecută în România, Serge Moscovici a lucrat la o urmare a acestei cărți autobiografice, pe care însă nu a mai reușit să o ducă la bun sfârșit. Însemnările și ciornele sale au fost reunite în volum de Alexandra Laignel-Lavastine, care oferă publicului o primă reconstituire a anilor de formare umană și intelectuală ai celui ce avea să devină unul dintre marile nume ale psihologiei sociale și un precursor al ecologiei politice. Ajuns în 1948 la Paris după ce străbate Europa devastată de război, tânărul Moscovici va izbuti să învingă izolarea, apropiindu-se de alți doi evrei săraci și dezrădăcinați ca și el, cu care va lega o prietenie pe viață. Unul este Isac Chiva, născut la Iași, cel care va deveni mâna dreaptă a lui Claude Lévi-Strauss, iar celălalt Paul Celan, originar din Cernăuți, considerat în scurtă vreme unul dintre marii poeți ai secolului XX. Împreună, vor des­coperi mediul boem al Cartierului Latin, traiul în hotelurile ieftine și viața de noapte a Parisului, cu cluburile de jazz și cabaretele sale, dar și prietenia și emulația intelectuală. Iar „Mosco“ își va împlini visul de a deveni om „de carte“, absolvind cursurile Institutului de Psihologie pentru a ajunge apoi să lucreze la Sorbona, CNRS și EHESS, acolo unde a abordat și aprofundat problemele definitorii pentru gândirea sa: simțul comun, enigma mulțimilor, puterea minorităților, condiția de paria.