O să-mi iau inima în dinți – toți trebuie să ne prăbușim într-o zi – și o să spun că pentru mine în Crimă și pedeapsă există și un personaj nereușit, și chiar cu un rol important, anume comisarul anchetator Porfiri Petrovici. N-am nici un dubiu că eu mă înșel, nu Dostoievski, dar asta e, mie nu-mi place cum e gândit acest personaj.
O fi, poate, o prejudecată puerilă împotriva caracterului fals polițist al acestui roman fundamental, cine știe, cert e că, deși l-am citit de patru ori, ceva mă enervează mereu la Porfiri Petrovici. Lucrul și mai greu de mărturisit este însă altul. De câțiva ani mă tot gândesc că, în locul comisarului, Dostoievski trebuia s-o fi pus pe actrița americană Frances McDormand în rolul ei din Fargo. Totul ar fi funcționat la cu totul alt nivel artistic între Raskolnikov și ea. În locul exasperantului comisar să fi fost tânăra police chief din Minnesota, însărcinată în ultimele luni, a cărei tenacitate churchilliană e ascunsă, în filmul fraților Coen, sub aparențe cum nu se poate mai puțin amenințătoare.
Situația are ramificații îngrijorătoare. Când l-am văzut pentru prima oară pe nefericitul din Țipătul lui Munch, am crezut că recunosc capul înfășurat în bandaje al unuia poate și mai nefericit, Griffin din Omul invizibil. Iar când mă gândesc – și o fac destul de des când am ceva urgent de făcut – la Rahan din benzile desenate de André Chéret, nu-l mai pot separa de puștimea cu fețe pe jumătate lombroziene, pe jumătate angelice din filmele lui Pasolini.
Problema aici nu e deloc că s-ar amesteca, blasfemic, chipurile, cultura mare cu divertismentul de calități variabile. Limitele între ele mi se par tot mai des neclare și nimeni nu are monopol pe reflecția asupra lumii. Conflictul e altul: cultura vrea asociații, dar memoria vrea compartimente. Paralelele între tot ce trăiești cultural sunt desigur inevitabile și chiar profitabile, căci ideile trebuie amestecate tot timpul, ca în betonieră. Pentru memorie însă, asta e o catastrofă. Reevaluarea și deconstrucția cărților citite în copilărie se face cu pierderea unei vechi avuții senzoriale, pierdere existențială pe care oarecarele câștig intelectual nu o justifică deloc. Poți să-ți ții mintea trează în fel și chip, nu e nevoie s-o faci cu prețul contaminării emoțiilor între vârste diferite. Din copilărie până în adolescență există câteva experiențe de lectură în care ne investim atât de puternic încât ne punem ființa la păstrare în ele. Iar asta nu depinde de valoarea intrinsecă a acelor cărți. Această arhivă nu trebuie stricată cu analize și comparatisme de doi lei. În rest, sigur, totul merită regândit, reanalizat periodic; dar e mai bine să nu riscăm să amestecăm markeri importanți de memorie. Să te apuci să deconstruiești romanele de capă și spadă ale lui Zévaco (o încearcă deja Sartre, care însă adaugă repede: Pardaillan, c’était mon maître…) înseamnă să-ți tai craca de sub picioare. Poate că nu e rău să-i lăsăm pe eroii lui Féval și Gautier acolo unde sunt, să peripatetizeze duelându-se până la sfârșitul timpurilor, și să facem exerciții critice pe baza lecturilor de maturitate, care ne-au angajat mai mult intelectual.
Cu ocazia asta, îi descopăr niște virtuți lui Porfiri Petrovici. Cum și în adolescență, și mai târziu a rămas singurul personaj din roman care nu m-a impresionat cu nimic, sunt azi liber să mă întreb și eu, dimpreună cu istoricii literari, dacă e un fel de Socrate, un fel de detectiv Auguste Dupin al lui Poe și așa mai departe. Vorba vine că sunt liber, de fapt ocupat să recitesc Pardaillan și Fausta.
1 Trackback