În urmă cu exact un deceniu, semnam primul text așezat în paginile „Suplimentului de cultură“ sub titulatura Datul în spectacol. Redactorul-șef George Onofrei îmi propusese rubrica de artele spectacolului din acest magazin cultural din România (primul, cu cel dintâi număr scos din teascurile tipografice la 13 noiembrie 2004), invitându-mă să vin și cu un nume pentru ea.
E o colaborare cu origini bruxelleze; întâmplarea face că mă aflam în capitala belgiană când am primit oferta. Îmi amintesc perfect că vizionasem la Théâtre de la Monnaie Parsifal-ul montat de Romeo Castellucci, în stilul inovator pe care îl cunoaștem, cu elemente din zona magiei, cu soliști care-și susțineau ariile din poziție orizontală, levitând în scenă. O experiență fabuloasă! Dar nu despre această creație aveam să scriu în SDC, textul era deja comisionat pentru „Observator cultural“.
O pălărie tematică mai amplă
Am început seria cu analiza spectacolului lui Radu Afrim, Dawn Way de Oleg Bogaev, o cronică intitulată Îngereasca lui Afrim. Și tot la Bruxelles, în cele câteva zile în care mă reconectam cu pulsul estetic european, s-a copt genericul sub care hebdomadar am dezvoltat subiecte din sfera scenicului. O dată la fiecare șapte zile, mai puțin vacanțele de vară (cu excepția lui 2020, când aparițiile au continuat și estival), am semnat un total de 535 de articole (conform site-ului), cu tot atâtea subiecte țesute din aproximativ 1 milion de cuvinte!
Vedeam un spectacol nou, scriam despre el. Altădată, simțeam nevoia să abordez subiecte care să-i atragă pe cititori prin inedit, purtându-i prin cotloane inaccesibile altfel publicului. Pentru genul acesta era necesară o perioadă ceva mai îndelungată de pregătire. Dar care nu poate depăși niciodată termenul de predare, întotdeauna joi, de obicei până la prânz. Rare au fost excepțiile când am sărit deadline-ul, împingându-l până vineri dimineața, cel târziu, cu acordul secretarului general de redacție. Pentru ca sâmbătă de sâmbătă să-l puteți ține în mână în varianta print, iar lunea să-l puteți răsfoi electronic.
Unele articole au stat la dospit și câteva săptămâni, într-o bază de posibile teme, cărora le venea rândul atunci când calendarul de actualitate al artelor spectacolului era la ralanti sau de a dreptul în relache. Uneori, aștern în laptop cele 5.500-6.000 de semne încă din weekendul anterior. Alteori, o fac luni sau marți, accidental miercuri, pentru că sunt din categoria celor cărora le plac lucrurile făcute din vreme, pe așezate, fără presiunea timpului.
Când schimb păreri despre rubrica mea în diverse contexte și îi rostesc numele, reacțiile invariabile ale interlocutorilor sunt fie un zâmbet, fie ridicatul sprâncenelor. Pe așa ceva am și mizat! Stârnirea curiozității e unul dintre motivele pentru care am ales „Datul în spectacol“. Intenția e să fie atrăgător, să rețină atenția. Voiam, iar redacția agrease ideea, o pălărie tematică mai amplă, sub care să pot așeza o gamă variată cuprinzătoare de specii jurnalistice generate de artele spectacolului. Ceea ce am și făcut de-a lungul celor 535 de săptămâni de existență editorială, în pagina pe care o împart cu caricaturile inteligent-corozive ale lui Ion Barbu, în Pinacoteca atât de specială de la Petrila.
Dar despre ce n-am scris?!
Sunt adesea întrebată dacă nu mi-e greu să scriu săptămânal. Privind în urmă, răspunsul e ferm și valabil încă: nu e dificil deloc, îmi face plăcere. Ritmicitatea săptămânală te ține în priză, te obligă la prezență și la originalitate; e, adică, fix ceea ce definește profesiunea de teatrolog căreia m-am consacrat. Scanând rapid peisajul național de gen, suntem foarte puțini critici de teatru care semnăm cu o asemenea frecvență. Sunt suficiente degetele unei singure mâini. Cei mai mulți colegi de breaslă susțin pagini lunare în periodice culturale.
Despre ce am scris în toți acești ani? Dar despre ce n-am scris?! Despre spectacolele lui Robert Wilson, Pina Bausch, Jan Fabre, Thomas Ostermeier, Milo Rau, Andrei Șerban, Alvis Hermanis, Alexandru Dabija, Silviu Purcărete, Victor Ioan Frunză, Gianina Cărbunariu, Bobi Pricop etc. Am ținut un foileton de „Jurnal de insider“, cu priviri pe gaura cheii în perimetrele nevăzute ale Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPT), pe care-l gestionez curatorial. Am făcut relatări de la mari festivaluri continentale (Edinburgh, Avignon, Premio Europa, Sibiu). Am ambalat în idei și cuvinte emoționalitatea teatrului, aducând-o mai aproape de public, de toți cei pentru care a patra dintre arte contează. Am scris recenzii, semnale editoriale, portrete de artiști, dar și folclor și bârfe din culisele scenei, am dezvăluit „secrete“ într-un transfer de experiență către cititori. Am adus în prezent secvențe de istorie a scenei în forme jurnalistice plăcute, spre a atrage către sălile ce găzduiesc reprezentații teatrale cât mai mulți curioși.
Cineva a scris o epigramă despre mine, unii s-au supărat de-a dreptul, neprimind prea bine observațiile critice, alții au admis că analizele mele i-au ajutat. O tânără din domeniu mi-a declarat că sunt criticul ei preferat pentru că spun lucrurilor pe nume. Recent, făcându-mi o programare pentru rezolvarea unei chestiuni personale, când mi-am spus numele, vocea de la capătul firului de telefon a reacționat „ah, sunteți criticul de teatru!“. „Vinovată“, am răspuns! Altădată, m-a recunoscut un taximetrist care tocmai frunzărea SDC. Nu ajunsese încă la tableta mea, era la distanță de o pagină. Urma să-l citească în stație, în așteptarea următorului client.
Mi-a spus că unele îi plăceau mai mult acelea cu întâmplări din lumea teatrului, pentru că prezintă fața necunoscută a artiștilor. Și am tot discutat pe temă până am ajuns la destinație. Sunt feedbackuri esențiale care-mi confirmă că cei 10 de ani au trecut cu folos. Vă mulțumesc pentru parteneriat și să vă fie lectura plăcută și de-acum înainte!
1 Trackback