Interviu  -  Dan Burcea  -  

La Mer Noir dans les Grands Lacs (Marea Neagră în Marile Lacuri) este primul roman publicat în limba franceză de autoarea româno-congoleză Annie Lulu, originară din Iași. Caracterul evident autobiografic al poveștii eroinei sale, Nili, fiica Elenei Abramovici și a lui Exaucé Makasi Motembe, este însoțit de o poezie care inundă tot spațiul narativ al romanului prin descrierea unei aventuri care începe în orașul natal și continuă la București, la Paris și la Goma, în Congo.

Te bucuri de un incredibil succes ca debutantă. Ai putea să ne dai mai multe amănunte despre tine și parcursul tău?

M-am născut la Iași, mama mea este româncă, iar tatăl meu congolez (fostul Zair). Mi-am petrecut primii ani din viață la Iași, la Galați și la Timișoara, până la plecarea mea în Franța împreună cu familia, la începutul anilor ’90. Am trăit acest eveniment, copilă fiind, ca pe o adevărată ruptură, plină de sfâșiere. În toți anii care au urmat, ca și mai târziu, în perioada adolescenței mele în Franța, am păstrat în suflet amintirea copilăriei petrecută în România ca pe un colț de paradis pierdut, ca pe un fel de vârstă de aur tot mai îndepărtată. Româna este limba mea maternă, prima pe care am vorbit-o, în care am visat, dar și cea prin care m-am legat profund de toate lucrurile, a fost limba căldurii mele sufletești. Deși scriu în franceză, limba română și cântecele scrise în cuvintele sale îmi hrănesc în mod constant munca.

Ai predat filosofia în regiunea pariziană înainte de a te consacra definitiv scrisului. Ai publicat poezii în română, în franceză, în romani, lingala și în ebraică. Ce forță îți dă acest multilingvism în creația ta artistică?

Astăzi, în viața de toate zilele, mă exprim mai cu seamă în franceză, engleză și română. Am avut șansa nemaipomenită să cresc într-o familie și un mediu cultural multiplu în care s-au încrucișat limbile și tradițiile, în special cele româ­nești și swahili, cultura tatălui meu. Dar și generațiile precedente ale familiei mamei mele cunoscuseră în trecut ceea ce am putea numi un brasaj de culturi. Încerc să mă hrănesc din toate aceste izvoare, construind prin scris noi punți și readucând în prezent cu ajutorul acestor limbi elemente păstrate în memoria generației mele, sau uitate, întrerupte, pierdute, din nefericire, astăzi. Încerc să le ofer un loc în cadrul activității mele, să realizez o adevărată țesătură. Lucrul acesta l-am descoperit când aveam cincisprezece ani cu ajutorul poeziei lui Paul Celan. Am înțeles atunci că limbile se pot hrăni una pe alta printr-o rețea subterană, sfârșind prin a forma un amestec inexorabil de humus care va forma în final răsadul unui imaginar cu totul special.

Titlul romanului tău sugerează o confluență improbabilă între Marea Neagră și Marile Lacuri din Congo. Ce sens ai vrut să-i dai?

Nili, protagonista acestui roman, este fructul acestei joncțiuni improbabile între Marea Neagră maternă și Marile Lacuri paterne. Evoc această Mare Neagră în care Nili se scălda copil fiind, dar și lacul Kivu, în care și-a scufundat mâinile mai târziu ca femeie, în momentul în care aștepta un copil. Este apa din estul regiunii din Congo, o apă amniotică, fecundă, care a vindecat-o, cum spune ea, apa din inima lumii. Începutul vieții ei seamănă cu un izvor subteran condamnat să sece dacă nu i se lărgește jgheabul, care nu este altceva decât privirea ei, ca să vorbim simbolic. Acest lucru îi cere să se pună în mișcare, să își urmeze cursul.

Din această perspectivă, cum trăiește eroina ta injoncțiunea voiajului: ca pe o emigrare, ca pe un exil?

Pentru Nili, emigrarea, voiajul reprezintă un exil. Un exil voluntar, desigur, dar oricum, un exil, cel al „diamantelor pământului“, ca să reiau aici expresia lui Barbu Fundoianu. Primează desigur dimensiunea individuală, grea, a voiajului obligatoriu. Deplasarea este pentru ea atât o constrângere, cât și un parcurs inițiatic, mai întâi prin intermediul imaginației, cărțile oferindu-i acel altundeva capabil să o ajute să se construiască pe sine în absența tatălui și apoi prin propria corporalitate pentru a ajunge literalmente să trăiască altundeva. Este o călătorie de la singurătate către o viață comună, de la preocupările individuale către interesul pentru celălalt, pentru condițiile sale de viață, pentru visele și luptele sale personale. De la izolare către o familie. De la copilărie către viața de femeie.

Nili se adresează viitorului ei copil cu ajutorul stilului direct. De ce ai făcut această alegerea narativă?

Timpul narațiunii se întinde pe perioada sarcinii lui Nili, care este aproape de termen și la capătul cărei va veni pe lume băiatul ei. Naratoarea este așezată pe un ponton, în fața căsuței de pe ma­lul lacului Kivu. Ea i se adresează copilului povestindu-i ceea ce s-a întâmplat în trecut, pentru a-l face să înțeleagă tot parcursul vieții ei. Cuvintele lui Nili nu sunt orientate către cititor, care se află acolo ca un intrus discret ce ascultă în secret vorbele care însă nu îi sunt destinate. A fost important pentru mine să pun în lumină îna­inte de orice o voce, o limbă, primul vector al transmiterii între generații. Nu o numim noi „limbă maternă“? Am dorit ca această sin­tagmă să ocupe întregul spa­țiu. O mamă îi vorbește copilului său. Această focalizare internă combinată cu discursul direct permite după părerea mea exprimarea transmiterii filiale într-un mod mai pronunțat decât alte încercări pe care le făcusem înainte. Acest monolog aproape exclusiv al naratoarei seamănă cu o vorbă lichidă, o revărsare, o accelerare a evoluției mesajului până la căderea finală într-o cascadă. Dar și cu locul primar, cu placenta, în raportul ei cu celălalt, cu o altă ființă care nu este încă o persoană, dar care poate deja, după părerea ei, să audă (aproape) totul.

Povestea lui Nili începe în România comunistă.

Nili are o conștiință tragică despre venirea ei pe lume. Pentru ea, un copil este ca „un tărâm purtat în trupul nostru“, ca în versul lui Antonio Machado, tierra en nuestra carne. Impresia pe care o are despre ea o face să creadă că este o eroare, un accident intervenit într-un anumit interval de timp istoric, un copil dintr-o „societate care nu a existat niciodată“, care nu este alta decât viitoarea societatea socialistă „a prieteniei dintre popoare“ la care părinții mei trebuia să ia parte, „pe care aveau sarcina să o construiască“. Lipsită de această perspectivă istorică, cursa individuală devine o relic­vă, o povară. Nili este însă conștientă că acest proiect istoric era o himeră sortită să traverseze în ga­lop ca într-un film câmpurile ființei sale presărate cu ruine. Ruine pe care privirea îi permite de la distanța necesară să discearnă lucrurile mai clar. Luna de pe cer știe ce s-a întâmplat la Iași, orașul în care ea s-a născut. Ceea ce s-a întâmplat în România, țara în care s-a născut: robia rromilor, Shoah. Luna luminează istoria nu prea îndepărtată a acestui loc de cultură și de rafinament, dar și de inacceptare, de excludere, de nebunie identitară, de pogrom.

Ne poți spune mai multe despre părinții lui Nili?

Copilăria lui Nili nu este altceva decât o reiterare continuă, mohorâtă și plină de exigență a aspira­țiilor Elenei, mama ei, o femeie rigidă, solitară, ambițioasă și autoritară. Nili își înscrie viața ei de viitoare mamă, așa cum și-o ima­ginează, a contrario de cea a Elenei. Elena a rupt legăturile cu familia ei despre care nu mai știe nimic, a hotărât să trăiască în capitală împreună cu fiica sa și să-și continue traiectoria personală ca și când nu ar avea-o pe Nili, fără nici o schimbare în obiectivele pe care le avea înainte de a rămâne gravidă. Exaucé, tatăl lui Nili, este un tânăr idealist venit să studieze științele exacte pe timpul comunismului. Spre deosebire de Elena, el a primit cu bucurie acest copil în viața lui, era hotărât să se căsătorească și nu a dorit cu nici un chip să se despartă de ea și de copil după căderea lui Ceaușescu, când a fost obligat să părăsească România. Într-un fel, Exaucé este un părinte adevărat, pe când Elena este, ca să spun așa, contrariul.

Nili pleacă la studii la Paris. Cum se va descurca acolo?

Studiile sunt un pretext pentru Nili, care dorește să scape de carcanul matern. Ea va descoperi o societate în care aspectul ei fizic, originea ei africană, nu îi mai conferă particularitatea pe care o avea la București. În mod firesc, se va apropia de locuri și oameni care poartă în ei partea care îi lipsea. Sosirea la Paris va reprezenta în același timp pentru ea un declin personal, un moment de pierdere, de doliu în care își va da seama de incapacitatea ei de a intra într-o relație activă cu cei­lalți în acest loc atât de nou pentru ea, de a-și exprima propriile dorințe, inclusiv cele sentimentale, într-un univers mintal care nu-i corespunde. Va fi invadată de o pasivitate anesteziată, incapabilă să-și afirme voința și să se protejeze. Cu totul întâmplător, într-o zi, în cursul unei conver­sații în lingala auzită pe stradă, i se va părea că aude pronunțat numele tatălui ei. Va profita de această ocazie, fără ca să fie ea cea care o provoacă.

Drumul ei o va purta în continuare în Congo?

Îndreptându-se către partea lipsă din ființa ei, busola i se inversează total. Respinsă de societatea românească, prizonieră a valorilor materne, îi vine rândul acum să poată și ea să aibă dreptul de a respinge. Locurile care o înconjoară acum nu mai țin de moș­tenirea de care depindea până atunci, de momentul nașterii sale. În Congo, acest loc devine un tărâm ales, atât ca univers fizic dar și uman. Non-obiectivul matern al Elenei lasă locul unei teleologii proprii protagonistei, reflectă o viziune a lumii impregnată atât de privirea mult dorită a tatălui în căutarea căruia pornise, cât și de cea a ființelor necunoscute, atât de numeroase și pline de ardoarea de a trăi pe care le întâlnește. Ariditatea copilăriei, în timpul căreia i se impusese supunerea, prelungită dureros dincolo de termenul ei natural, se transformă într-un peisaj interior luxuriant, în plină mișcare, une­ori de-a dreptul în deplină pră­bușire. Trăind în aceste locuri noi, Nili devine conștientă de ceea ce înseamnă să fie africană. Pornind de la acest loc de viață, acela unde întrevede posibilitatea de a se realiza. Lumea cea veche în care s-a născut devine o lume în descompunere.

De ce Nili spune că are acum încredere în acest loc, pe care-l numește aici, în momentul în care ajunge la Goma, orașul tatălui ei?

În mod paradoxal, Nili este invadată la Goma de un sentiment de siguranță, dar și de incertitudine, deși în trecut nu cunoscuse decât evidența autoritară a unei traiectorii hotărâte dinainte pentru ea de către mama ei. Este ca o cărare luminoasă ce traversează alte cărări pline de ostilitate, lucru pe care-l resimte chiar și atunci când se află departe de mama ei și de exigențele acesteia pe vremea când ajunsese la Paris. Goma, ora­șul unde trebuie să-și asume mul­te riscuri, să se lupte, devine în același timp pentru Nili și locul în care va cunoaște dragostea, în care va deveni femeie și mai pe urmă mamă. Ea se naște cu adevărat în acest loc unde se născuse și tată ei, unde s-a născut și bărbatul pe care-l iubește și unde se va naște și copilul ei. Acesta este unul dintre mesajele romanului meu, mesaj transmis de Nili prin viața pe care o trăiește: ceea ce contează în primul rând nu este ceea ce tu crezi că ești, modul în care ceilalți te definesc pornind de la o cultură anume, de la un limbaj care îți va colora privirea până când ochii tăi vor sfârși prin a se încrede în cuvinte care nu-ți aparțin, alb, negru, metis, puțin contează; ceea ce este important înainte de toate e ceea ce tu vei face, ceea ce vei alege pentru a putea să stai pe picioarele tale, să fii o persoană, o ființă străbătând lumea, cu fruntea sus și mâinile umplându-se de ceea ce poți realiza împreună cu ceilalți.

Cartea ta va fi cu siguranță tradusă în limba română. Ce ai vrea să le transmiți viitorilor tăi cititori?

Doresc să-i rog să se lase purtați de glasul lui Nili, uneori aspru, dar încărcat în fiecare clipă de profunzime. Este o voce care se minunează fără încetare în fața peisajelor unde s-a născut și pe a căror amintire dorește să o transmită copilului ei care se va naște. Este un glas ce prevestește un viitor luminos și încărcat de sclipiri orbitoare. Datoria mea de scriitoare a fost să pun în lumină aceste cuvinte. Cititorului îi revine să le dea viață la rândul său fiecăruia dintre ele.

Galerie foto