Actualitate  -  Iulia Blaga  -  

Să vezi filme non-stop la calculator ar putea deveni un nou instru­ment de tortură pentru Guantanamo Bay.

În prima zi de Berlinală online am văzut șase filme. A doua zi am fost praf. La Berlin te mai aerisești între proiecții și între cinematografe, mai vezi lume, mai vezi cerul. După 18 de ani de Berlin și 17 de Cannes (dacă am socotit corect), mi-am dat în sfârșit seama că oboseala de la marile festivaluri nu vine de la lume multă și înghesuială, nu de acolo nu te ia somnul seara, deși ți se închid ochii la proiecții. De vină e suprasolicitarea creierului, faptul că urmărești filmele cu neuronii încordați, străduindu-te să ții minte imagini, replici, situații, în vreme ce informația vizuală se așază rânduri-rânduri peste ochii tot mai încețoșați. Dar destul cu miorțăiala! În acest număr scriu despre cele două filme românești prezentate unul în Competiție, celălalt în Panorama, urmând ca săptămâna viitoare să comentez pe două pagini palmaresul Competiției, anunțat în 5 martie 2021.

România de azi e ca zona Obor-Moșilor din București

Babardeală cu bucluc sau por­no balamuc are aprecieri foarte bune în cele mai respectate publicații anglo-saxone de specialitate, dar „The Hollywood Reporter“, care l-a numit „o usturătoare satiră socială despre sex, minciuni și casete video“ a avut dreptate când a prezis că va diviza critica și publicul. În cotațiile din „Screen International“ filmul lui Radu Jude avea azi, 3 martie 2021, și cotații minime, și cotații maxime. E foarte bine, mai bine așa decât niște reacții călduțe. Filmul e „provocator și profan“, scrie „Variety“, care îl numește „revolu­ționar“, dar „The Hollywood Reporter“ spune și că e „inegal“, respectiv „în­drăzneț din punct de vedere formal, dar schematic și incoerent ca dramă“.

Mie filmul mi-a plăcut pentru curajul de a provoca spiritele și de a pune la încercare privitorul, pentru umorul lui dement și iconoclast, dar mi s-a părut încărcat, cu prea multe citate, dificil de urmărit, propunându-și să regleze prea multe conturi politice. E adevărat că obsesiile lui Jude (mai vechi și mai noi) trebuiau incluse toate în dicționarul din partea a doua a filmului (unde vreo 50 de termeni sunt explicitați printr-o imagine și un text care e de multe ori o definiție în contrapunct cu imaginea ori cu termenul), deoarece acest dicționar e un compendiu al relelor/ păcatelor contemporane.

„Agentul provocator al României“, cum l-a numit „Screen International“ pe Jude, e în război cu toată lumea – cu rasiștii, cu se­xiștii, cu abuzatorii de femei și copii, cu mâncătorii de carne, cu neimplicații politic și cu ipocriții de toate felurile, cu părinții măr­giniți care își cresc copiii la fel ca ei, cu sistemul de învățământ care perpetuează modele proaste, cu BOR-ul șamd. În esență, sub pretextul că vorbește despre reacțiile pe care le provoacă un filmuleț porno turnat de o profesoară împreună cu soțul ei și ajuns din greșeală în spațiul public, Jude caută obscenitatea din România de azi și o găsește peste tot.

Pentru cineast, România de azi e ca zona Obor-Moșilor din București, unde filmează prima parte a filmului sub forma unui ciné-vérité în care introduce elemente proprii – o aglomerare de chestii eteroclite, nu cu mult diferită de anii ’90. Atunci se purtau buticurile și casele de schimb valutar, acum casele de schimb valutar au rămas, și atunci era gălăgie, dar acum sunt mai multe mașini și mai mare isteria, bigotismul nu luase încă forma Catedralei Mântuirii Neamului și oamenii parcă nu erau atât de agresivi etc.

Deși a spus în interviul din SDC că nu a vrut o parafrază la Caragiale (La Moși), Jude simte și el enorm și vede monstruos – de aici octavele înalte pe care le folosește inclusiv când vine vorba de sex (imagini și cuvinte). Sexul din introducerea filmului e pe față, dar nu are nimic din sexul stilizat din filmele porno. E natural (deși tot cinema e). Preocupat permanent de mijloacele sale de expresie și de capacitatea cinemaului de a antrena spectatorul și de a-l provoca să devină coautor al filmului, Jude folosește o sumedenie de găsel­nițe prin care glumește cu acesta și îl pune la lucru.

Să vedem ce o să zică juriul din care face parte Adina Pintilie, alături de alți cineaști care au mai câștigat Ursul de Aur: Ildikó Enye­di, Jasmila Žbanić, Gianfranco Rosi, Nadav Lapid și Mohammad Rasoulof. Din filmele pe care le-am văzut până acum, cred că filmul lui Jude poate avea șanse la palmares.

Să nu uit să spun că Babardeală cu bucluc sau porno balamuc e o coproducție dintre România, Luxemburg, Cehia și Croa­ția, dinspre partea română fiind din nou produs de Ada Solomon (care a produs toate filmele lui Jude, lungi și scurte), prin compania MicroFILM.

În trena Noului Cinema Românesc

Al doilea titlu românesc prezentat în acest an la Berlinală e co­producția turco-română The Brother’s Keeper. Filmul lui Ferit Karahan e o dramă în vâna Noului Cinema Românesc despre o școală de copii kurzi din Anatolia de Est, unde cazul unui copil care se îmbolnăvește peste noapte developează tarele societății turce, în special lipsa de responsabilitate și frica de pedeapsă indusă de autorități.

Coprodusă de compania românească Flama prin Tudor Alexandru Crăciun, această dramă prezentată în secțiunea Panorama e genul de film care, spre deosebire de flamboaianta și ustură­toarea satiră a lui Jude, preferă o poveste simplă și lineară, în spatele căreia se deschide fundalul complex al unei societăți guvernate de teamă.

Filmul începe cu o scenă seara la duș, când trei dintre copii sunt pedepsiți de supraveghetor să se spele cu apă rece. Dimineață unul dintre ei se simte rău, iar prietenul său, care nu era printre cei pedepsiți, încearcă să le atragă atenția profesorilor. Dar de fiecare dată ceva se întâmplă în drumul spre paradis. Ba profesorul nu are timp, ba îl strigă directorul și-l trimite să-l aducă la pălmuit pe neatentul care a spart un geam șamd. Nu doar că personajele reacționează cu încetinitorul, dar prima reacție e să dea vina pe al­ții. La un moment dat realizezi că așa înaintează întreaga poveste, că acesta e un motiv în co­vor, la fel ca figura de slapstick prin care toți maturii care intră în infirmerie alunecă pe gresia udă.

Fiecare spectator va reacțio­na în funcție de propriul bioritm. Unii vor aprecia că astfel povestea dezvăluie strat după strat nivelurile de adevăr ale poveștii (cum s-a întâmplat cu „Screen International“), alții (cazul meu) vor considera că, dramaturgic, acestea sunt niște cuie în talpă și că în mod logic personajele (și maturii, și prietenul celui bolnav) nu reacționează verosimil de multe ori.

Comparația cu Moartea domnului Lăzărescu, făcută de „Screen International“, e flatantă pentru această poveste despre care ești aproape sigur că se va termina prost, dar ar fi fost extraordinar ca The Brother’s Keeper să aibă forța și amplitudinea filmului lui Cristi Pu­iu, care se susținea în fiecare moment, prin fiecare replică ori reacție a personajelor.

Noul Cinema Românesc a influențat mult cinemaul contemporan, și nu doar în Turcia, care în 2016 a produs un alt film realizat în colaborare cu românii, Album, de Mehmet Can Mertoğlu, coprodus de Parada Film și premiat la Cannes în secțiunea Semaine de la Critique.

Galerie foto