Incepe un vis colectiv nebunesc, un rai al violentei, nu cu mult deosebit de ceea ce experimenteaza eroul romanului in viata de zi cu zi. A fost o zi grea si, de fapt, inca nu s-a terminat…
Dar, mai intii, hai sa vedem cei cu „opricinicii”: e vorba despre armata personala a lui Ivan cel Groaznic, despre KGB-ul secolului al XVI-lea, transportata intr-o distopie situata pe undeva pe la 2027. Nici conducatorul suprem nu pare deosebit de imaginea lui Ivan, doar ca imprumuta multe trasaturi apartinind lui Putin, daca e sa citim numai fragmentul care-i descrie privirea albastra, hipnotizanta.
Luati gasca lui Alex din debutul Portocalei mecanice si puneti-o in slujba Statului, a Conducatorului, amestecati bine, pastrati violenta ca atare, adaugati un strop de 1984, presarati trimiteri exacte spre situatia Rusiei zilelor noastre, decupati apoi o singura zi din viata acestui Alex de Moscova si veti obtine romanul lui Sorokin.
„Saturindu-ne, le scuipam oasele, apoi din nou aprindeam-ardeam totul, dadeam foc, ii ardeam pe acei necredinciosi, acei dobitoci cretini, acei avortoni mirsavi necredinciosi spurcati care au uitat de tot ce e sfint de tot ce e de trei ori sfint ei trebuie arsi ca niste gunoaie ca niste gindaci ca niste sobolani trebuie arsi fara mila arsi de tot pina la urma trebuie arsi acesti boriti nenorociti arsi cu foc curat cu foc cinstit arsi si arsi si cind am spart geamul cu capul am lovit prima oara geamul a rezistat sticla era tare sticla intreaga am lovit a doua oara sticla a plesnit cind am lovit a treia oara sticla s-a spart imi bag capul in apartamentul semiintunecat s-au ascuns netrebnicii de pedeapsa cereasca dar ochii mei galbeni vad in intuneric primul nemernic un barbat de 42 de ani s-a ascuns in dulapul cu rochii aprind dulapul cu un jet larg ma uit cum arde dulapul dar el sta inauntru si nici macar nu se misca… ” Cam astea sint reveriile induse de drogul chinezesc, practic niste scene cu nimic mai puternice decit cele pe care le ofera realitatea opricinicului. Mai mult, o ora petrecuta sub influenta pestisorilor nu te moleseste, nu-ti diminueaza capacitatea „de munca”, ba dimpotriva, te scoli cu o mare pofta de kilarit dusmanii regimului. Un regim, de altfel, extrem de conservator (chiar si opricinicii si-o mai iau din cind in cind peste bot de la Tataie daca injura – singurul care are voie, in mod oficial, sa-si bage si sa-si scoata e nimeni altul decit Calaul, deh, sjuba stresanta). Stat ortodox, inconjurat de Marele Zid Rusesc, toti cetatenii si-au ars pasapoartele in trecutul recent, singurul furnizor de produse fiind China prietena.
Sorokin scrie din fotoliul Cetateanului, renegind propriul trecut
Sorokin nu schimba prea mult din ritmul cosmaresc si din cantitatea de atrocitati pe care le aruncase in Gheata, numai ca, de data aceasta, dupa cum declara chiar el, scrie din fotoliul Cetateanului (pentru libertatea de a putea publica asa ceva le multumeste lui Gorbaciov si Eltin), renegind propriul trecut, cind era asemenea lui Picasso, „pictind un mar in timp ce trupele naziste intrau in Paris”. Sorokin a aruncat marul si a reusit sa creeze un enorm scandal publicind acest roman (gurile rele spun ca inca e in viata datorita unei vorbe bune puse de Erofeev pentru el). Sincer, pentru mine nu conteaza prea mult acest lucru, dat fiind ca, personal, in toata cartea am gasit doua (mari) pasaje care sa-mi placa: cel cu pestisorii si, spre final, unul cu adevarat antologic.
Dupa o zi infernala, opricinicii se aduna in casa lui Tataie, unde are loc asa-zisa „baie”, si anume formeaza un lant ce-l are intr-un capat pe lider, iar in celalalt, pe cel mai tinar din garda. Legatura e formata prin… cum sa ma exprim mai elegant?… penisurile modificate, imbunatatite ale opricinicilor, care si-o trag in serie, ca sa zic asa. O impreunare colectiva, ritualica, un delir controlat, orgasm comun, pecetluire a legaturii intra-casta… Daca as fi KGB-ist, i-as rupe picioarele lui Sorokin: „Tataie se ridica primul. Si-l apropie pe Vosk. Vosk isi baga sarpele in Tataie. Tataie geme de placere, isi stringe dintii albi in intuneric. Pe Vosk il imbratiseaza Selet, ii baga cornul sau uns. Vosk ofteaza adinc. Pe Selet il alimenteaza Serii, pe Serii – Samosia, pe Samosia – Baldohai, pe Baldohai – Mokrii, pe Mokrii, Neceai, iar lui Neceai mi-a venit mie rindul sa-i bag parul viscos. Il imbratisez pe fratele din aripa stinga cu mina stinga, iar cu dreapta imi indrept sarpele in el. Are gaura larga Neceai. I-o bag pina in plisele. Neceai nici nu ofteaza: s-a obisnuit, e opricinic tare. Il string mai tare, il trag spre mine, il gidil cu barba. Iar de mine se lipeste Buben. Simt cu fundul bulanul lui tremurind. E greu – nu intra fara impunsatura. Impinge Buben, baga in mine sarpele lui cu capul mare. Imi ajunge pina in mate imensul lui bulan, scoate din mine un oftat din interior. Gem in urechea lui Neceai, Buben gifiie in urechea mea, ma stringe cu miinile lui brave. Nu-l vad pe cel care i-o baga, dar dupa gifiituri inteleg – sarpele e viguros. Pai nici nu exista printre noi nevigurosi – chinezii ne-au innoit pe noi, ne-au intarit. Avem cu ce ne servi unul pe altul si cu ce sa pedepsim dusmanii Rusiei”. Scuze pentru citatul intins, dar pasajul mi se pare delicios. Imaginati-va, intuneric, toate acele madulare de opricinic, stralucind din cauza implanturilor chinezesti, totul pe fondul gemetelor barbatesti, pline de rivna intru apararea si glorificarea Maicii Rusia… O omida fosforescenta, gemind, un animal mitologic in plin rut patriotic.
Si ar mai fi un personaj fascinant, din pacate pasager… Conducatoarea, sotia Tatalui Suprem, grasa, cu piele alba, sini gloriosi, mare amatoare de soldati tineri, inconjurata de pitici si bufoni, o adevarata Ecaterina a-II-a, decupata din Troyat…
Am exagerat: e mult mai bun Ziua opricinicului decit Gheata. Poate chiar datorita Cetateanului Sorokin, care i-a oferit un scop mai nobil decit simpla punere in scena a violentei in stare pura.
Vladimir Sorokin, Ziua opricinicului,
traducere de Mihail si Alexandru Vakulovski,
colectia „Byblos”, Editura Curtea Veche, 2008