Obisnuita de la alte manifestari cel putin la fel de artistice cu niste coli A4 pliate in trei si listate la imprimanta secretarei, am crezut initial ca nu vad bine. Full color, foaie velina, 64 de pagini, prezentarea piesei, a dramaturgului/regizorului si a orasului sau natal. Un inceput bun pentru un festival care a lasat sute de oameni imbufnati ca n-au reusit sa-si cumpere si ei bilet. Care bilet – alt lucru misto – a costat numai 7,5 lei.
Marturisesc, facindu-mi, cu acest prilej, nenumarate reprosuri in sine-mi, ca n-am vazut decit trei spectacole. Cu toate acestea, mi-au ajuns cit pentru cinci festivaluri de teatru, iar asta nu-i putin lucru. Cine a fost acolo stie de ce.
Introducere. Johnny Raducanu si Ion Caramitru. Pianul care n-a fost pian, ci pianina. Vocea lui, cind copilaroasa, cind obosita, cind revoltata, cind ironica. Linisti in sala. Blitz enervant. „Uite-asa raminem orbi/surzi si ciungi de un cuvint./Soarbe-ma de poti sa sorbi/«S» e rece azi din sint.” Teatru poetic si nu, deloc desuet. Nichita nu poate fi niciodata desuet. Dialoguri si fantezii in jazz, pe jumatate triste, pe jumatate jucause, pe de-a-ntregul adevarate. Prietenii adunate si risipite-apoi in cuvinte, in acorduri, in priviri. „Si-am cintat din coasta mea/din vertebra ca o stea,/de-a-ncalecare pe-o sa,/pe o sa de cal maiastru,/foaie verde de albastru.”
Nimeni nu sufla, daramite sa miste
Cuprins. Florin Piersic Jr. si Petre Fumuru la o masa cufundata in intuneric, cu tigari fumate nervos, crize de isterie, exasperari si un dialog absurd. N-ai senzatia ca esti la teatru, poate era mai bine sa coborim tiptil din Casa de Cultura a Studentilor si sa ne asezam care pe unde-apuca jos, la Belfast, sa ne comandam si noi cafele, desi era aproape miezul noptii, si sa cerem si un pachet nou-nout de carti de joc. Replici geniale, joc firesc, umor nebun. Ma asteptam, vazind Sex, Drugs, Rock’n’Roll, sa-mi placa Piersic, dar, dupa povestiri & meteo, nu-l banuiam pe Fumuru fascinant pe scena. Ei bine, este.
Incheiere. Capra sau Cine e Sylvia?. Din fotolii, ne cocotam pe scena. Ultima seara, ultima piesa. Ministrul Culturii a trimis un emisar sa-i citeasca mesajul de felicitari. Ingrijorat, Adi Afteni, directorul festivalului, isi avertizeaza publicul din gradene: o clipa de neatentie acolo, in ultimul rind, si spectatorii pot cadea pe spate, la propriu. Cu o asemenea piesa insa, scrisa de Edward Albee, „unul dintre cei citiva cu adevarat mari dramaturgi americani in viata” potrivit „New York Times”, si regizata de Alexandru Dabija (care tocmai ce-a primit Premiul National pentru Arta pentru ea), nimeni nu sufla, daramite sa mai miste. Marcel Iures, Emilia Dobrin, Constantin Draganescu si surprinzatorul Marius Damian – o distributie care a lasat sute de ieseni cu gustul amar al ratarii biletelor. O poveste sincera despre familie, despre sex, despre indragostire, despre oameni. Unii n-au inteles-o, si atunci au ris. Altii au inteles-o si n-au mai ris.
Din toate aceste motive – si, probabil, din mult mai multe altele –, Euro Art a fost un festival misto. Care a scos lumea noaptea din casa in timpul saptaminii. Care a umplut salile de aplauze. Care a dovedit ca publicul iesean poate sa inghita si altceva decit beri la terasa.