Soferul (abia cind l-am cautat din priviri, in speranta ca am cui cere ajutor la nevoie, am observat ca e cea mai fioroasa faptura din masina) a intrebat: „Baieti, sinteti toti noua?! Mergem?” – si a dat drumul la o caseta cu manele. „Ba, asta-i melodia lui Bobo! Da-o mai tare, sa-i facem o bucurie!”, se-aude o voce din spate. Bobo era pe scaunul de linga mine. Am remarcat cu coada ochiului ca avea un tatuaj cu MIRELA pe antebrat. Au inceput cu totii sa cinte si sa pocneasca din degete. Mi-am zis ca, daca dau semne ca vreau sa cobor la prima, e totuna cu a-i asmuti pe mine si sint iremediabil pierdut. Intii trebuia sa-l deranjez pe Bobo, apoi mai erau doi confrati asezati pe vine, linga usa.
La prima statie, mi s-a spulberat si ultima farima de speranta: doi calatori intirziati, care au vrut sa urce in maxi-taxi, au bagat capul pe usa, pentru o clipa, si au rupt-o la fuga. Exista un real conflict intre calmul pe care doream sa-l afisez si ceea ce simteam in interior. La o adica, era suficient ca unul dintre companionii mei de calatorie sa sopteasca „Bau!” inspre mine si as fi facut stop-cardiac instantaneu. Cu inima in git, am mers pina unde trebuia sa cobor si i-am cerut soferului sa opreasca. A oprit. Bobo s-a ridicat si mi-a facut loc, indemnindu-i si pe cei doi din fata usii sa se conformeze.
Dupa ce usa s-a inchis in spatele meu, iar maxi-taxi-ul a demarat in tromba, mi-a venit brusc in minte un straniu ritual vazut pe Discovery: balena ucigasa nu isi omoara niciodata ultima foca pe care o prinde intr-o zi. Se joaca o vreme cu ea, apoi o conduce cu grija la mal, o apara de celelalte balene, lasind-o in libertate.