Rubrici  -  Andrei Craciun  -  Alt jurnal de la sfârșitul lumii (25)  -  

Continuăm Jurnalul, spre a fi frumos.

Luni, 8 martie

Cu prilejul zilei de 8 martie, am cules acest poem involuntar rostit de Gigi Becali, cioban mistic și patron. Femeia (de Gigi Becali, cioban mistic, patron): Femeia/ odată o vezi/ că dă ochii/ peste cap/ și rămâne/ în vise.

Nu știu cum se face, păcatele mele, că la noi mâna invizibilă îi trage pe marii noștri bugetar-liberali tot la buget, tot la buget, coane Fănică. Să adorăm piața liberă, primesc, dar pe banii contribuabilului, cum s-ar zice. În altă ordine de idei, mâine, 9 martie, se aniversează un număr de ani de la publicarea Avuției na­țiunilor, de domnul nostru Adam Smith. Ar cam fi lectură de bază pentru bugetar-liberali, dacă nu ar fi și ei nuli cultural, la fel ca gemenii lor din Frontul Salvării Naționale și copiii frumoși și liberi ai timpului prezent și altor organe ale statului. Cu această ocazie îmi aduc aminte ce frumos a știut să moară Adam Smith, ca­re în ajunul morții se afla la o petrecere de unde s-a retras cu cu­­vintele: „Mă bucur nespus de compania dumneavoastră, domnilor, dar cred că trebuie să vă părăsesc, pentru că mă duc în altă lume“. Era deja iulie 1790.

Duminică, 7 martie

Oare cum ar fi fost viața noastră dacă nu am fi trăit aceste timpuri binecuvântate în care toți știu totul despre tot?

Sâmbătă, 6 martie

Aniversăm la acest început de primăvară patru ani de la cea mai frumoasă harfă a deceniului: o sută douăzeci (!) de cetățeni români au plecat în pas de dans (conga), fără să plătească nota de plată la o cârciumă din Spania. Ei dezvoltaseră acest plan sublim: mâncau și beau pe săturate și apoi fugeau dansând, la adăpostul pretextului că se distrează. Au țepuit astfel mai mulți sărmani cârciumari iberici, până li s-a înfundat, fiindcă, iată, au pus gheara pe ei.

Vineri, 5 martie

De vreo opt ani stau, slavă cerului, tot mai puțin timp în România și cu cât stau mai departe cu atât mă izbește cantitatea enormă de energie investită în jurul fleacului. Ne pică șandramaua-n cap și noi lătrăm solemni, cu morgă caraghioasă de fanatic tâmp altoit cu Nae Cațavencu, definiții de prin dicționarele altui univers. Ar fi înduioșător, dacă nu ar fi ridicol. Ce e, măi țară, măi țărișoara mea, cu tine?

Joi, 4 martie

Era frumos dacă Petrov turna sub numele Pascalopol, să nu mai distingă ce e patern de ce e penal.

Aniversăm astăzi doi ani de când am aflat că adăposturile antiaeriene din țara noastră nu pot fi folosite, nici dacă ne-ar ataca unii și alții, fiindcă s-au depozitat în ele, deja, murături, damigene și plase cu plase. Este, veți fi de acord, cel mai reușit epilog la sentimentul românesc al ființei.

Pe parcursul anului 2012 răposatul Dinu Patriciu mi-a predat o lecție de economie de care am ținut cont. Am învățat – băbește, să zicem – că nu e bine să îți ții toate ouăle într-un singur coș. Eram angajat la o prăvălie de presă a răposatului și salariul îl primeam rar și puțin. De atunci mi-am luat solemn angajamentul în fața frigiderului personal să nu mai am niciodată un singur loc de muncă, fie el și stabil. Never forget, never again – cum frumos se spune la cauzele cu adevărat înalte. Mă înduioșează, de aceea, oamenii care mă întreabă de ce nu mă mai statornicesc într-o singură redacție. Se vede treaba că ei nu au fost angajații lui Dinu Patriciu, săracii, nu știu cum e.