Mă întreb acum, dacă am vorbit atâta despre reevaluarea filmelor de animație Disney, câte dintre ele ar scăpa azi de restricțiile de vârstă sau de disclaimer-ele de început. Asta nu înseamnă că neg complet utilitatea demersului. Doar că, așa cum ziceam și altă dată, cine trage linia despărțitoare? Cine stabilește ce e controversabil și ce nu? Și cât de obiectiv o poate face în contextul actual?
Se zice că e bine să lași mânia de seară pentru dimineață. Nu-i lucru ușor. Valul mânioaselor proteste antirasiste din America de azi, căruia îi cad victimă până și statuile lui Columb sau ale aboliționistului Lincoln, e caracterizat de o încrâncenare și o suspiciune extreme, ghidate atât ideologic, cât și emoțional, de ideea vinovăției culturii albe privilegiate. Călare pe acest val, orice privitor bine înflăcărat va descoperi rasismul peste tot tocmai pentru că pornește de la prezumția că e omniprezent. O descriere simpatică a mecanismului ăstuia psihologic o găsim la I.L. Caragiale, în Conul Leonida față cu reacțiunea: „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă“.
Așadar, odată căzut în ipohondrie și convins, să zicem, că America e o societate predominant rasistă sau, oricum, discriminatorie, poți descoperi rasism și stereotipuri rasiale peste tot. Ca, de exemplu, în clasicul film Disney Cărțile junglei (1967). Să ne gândim numai la simpaticul King Louie, acel monarh al maimuțelor, leneș, ridicol și orgolios, care vrea să ajungă asemenea oamenilor și care cântă/ vorbește în stil de jazz, într-un jargon anglo-american ce ilustrează un stereotip rasial jignitor – adică vorbește ca un negru de cartier. Rasismul implicit, chiar dacă ascuns sub masca inocenței comice, sare în ochi de la o poștă. Mai ales că regele Louie e o maimuță – o maimuță care vrea să ajungă asemenea oamenilor, adică (se presupune automat) a albilor, vă dați seama câtă lipsă de subtilitate!
Rețeta hermeneutică e infailibilă: pornești de la presupoziția că rasismul și discriminarea impregnează o întreagă cultură, iar apoi „decodezi“ și găsești dovezi „evidente“ peste tot. Vi se pare că Albă ca Zăpada, filmul lui Walt Disney din 1937, e cu totul inocent? Hai să-l privim cu un ochi critic woke: s-ar putea să nu mai fie.
În primul rând, a spune că minoritățile sunt slab reprezentate în film ar fi o bagatelizare. De fapt pelicula e complet lipsită de diversitatea rasială, atât de obligatorie în America de azi. Universul din Albă ca Zăpada e unul integral alb (caucazian), o falsă reprezentare a lumii (basmului, sigur…) ca lume a rasei albe. Însuși numele filmului e ilustrativ pentru acest tendenționism paradigmatic albocentrist: Albă ca… E drept, Disney pare să evite măcar reverențele la adresa patriarhatului, propunând o abordare naiv-feministă a conflictului, între două femei de vârste diferite, dar asta doar la o privire superficială. În realitate salvatorul, eroul sine qua non, cel care o readuce la viață pe protagonistă prin sărutul lui viril, este tot un bărbat. (Asta spre deosebire de Frozen/ Regatul de gheață, un film de animație contemporan mult mai progresist, unde sărutul salvator este oferit unei tinere de o altă tânără.) Ce să mai spunem de portretul negativ, în tușe groase, al reginei-vrăjitoare? El este o mostră evidentă de ageism, de discriminare a vârstnicilor și în primul rând a femeilor vârstnice. Iar regina e doar una din numeroasele femei de vârsta a treia cărora filmele de animație le atribuie tradiționalul rol de vrăjitoare rea. Cam atât despre falsul feminism din Albă ca Zăpada.
Ar mai fi destule de spus despre acest film aparent benign, dar o să pomenesc aici doar un lucru: faptul că sărutul salvator din final e oferit de prințul cel viril. Este o mostră evidentă de discriminare a piticilor (a persoanelor vertically challenged!), cărora le e atribuit un rol subordonat, inferior. Căci piticii o iubeau sincer și pur pe Albă ca Zăpada; sărutul oricăruia dintre ei ar fi putut s-o învie. Ei, abia un sărut piticesc – al lui Mutulică, de exemplu – ar fi fost un gest de autentică justiție socială. Dar asta nu se întâmplă. Așa că, deși filmul nu e într-atât de discriminatoriu încât să fie retras sau restricționat la difuzare, tot nu i-ar strica un disclaimer.
Adevărul e că toți suntem rasiști, toți discriminăm, toți promovăm injustiția socială – numai că n-o știm. Ar trebui să purtăm toți disclaimer-e.
1 Trackback