„Mie îmi place!“ Asta le-am spus câtorva prieteni dezamăgiți de noul disc al lui Steven Wilson – The Future Bite (2021, Caroline International). M-a amuzat indignarea lor că Wilson nu (le-)a livrat un material de nivelul celor consacrate (din perioada Porcupine Tree sau a primelor albume solo). Odată bătută în pioneze constatarea, amicii au tras apa concluziei inflexibile că ingeniosul englez e un caz pierdut pentru muzica de calitate.
Între cele două prejudecăți axiologice, distanța nu e nici cât interstițiul dintre literele vecine ale vreunui cuvânt. Care cuvânt poate fi „superficialitate“. Sau „îmbuibare“. Sau „plictiseală“. Sau „opacitate“ (mintală, se înțelege). Sau oricare altă definiție scurtă a lăbărțatului fapt că ne-am învățat să primim toate de-a gata, știind ce trebuie să căpătăm la apăsarea unui anume buton. Iar dacă nu vine ce așteptam, ni se blochează mecanismul, fiind lipsiți de creier. Mare parte a indivizilor de azi pare să funcționeze precum niște roboți a căror dotare hardware este depășită de software. Cerințele de sistem n-ar trebui să constituie un impediment, dacă omul și-ar utiliza materia cenușie la capacitate adecvată. Or, în ciuda tuturor încercărilor de a-i face să gândească singuri, indivizii se aglutinează într-o masă tot mai compactă și lesne de manipulat, pe considerente fie comerciale (consumism compulsiv), fie politice (alegeri trucate, opțiuni corecte/ greșite). Despre acest sindrom vorbește, în felul său, Steven Wilson pe noul și aparent ușurelul său album. Care îmi place, repet ce-am spus.
Scriind că-mi place, regret că nu pot include toate nuanțele interacțiunii complexe dintre muzică și ascultătorul imprevizibil, chiriaș între urechile mele. În primul rând, apreciez aptitudinea lui Steven Wilson de a face – muzical – ceea ce consideră el că îl reprezintă, nu ce așteaptă alții. La 54 de ani, cu un traseu de muzician pe care puțini l-au avut, cu abilitatea de a revigora discuri celebre ale genului rock progresiv, Wilson își poate permite să dea cu tifla pretențioșilor atotcunoscători, lăsați cu gura căscată către spațiul internautic, de unde nu pică para mălăiață a te miri cărei „capodopere“, sunete fără noimă smulse din haloimăsul unei nopți stupefiante. De data asta, Wilson cântă precis, cu subiect și predicat, cum s-ar zice. Are piese cuceritoare, refrene ușor de ținut minte și de fredonat, diversitate stilistică, ironie și sarcasm în versuri de impact, orchestrații multietajate ce nu sufocă linia melodică (esența muzicii, vorba lui Haydn), ritm dinamic unde trebuie și lirism de claviaturi gingaș preparate (a se vedea arsenalul sculelor, între care se distinge un EMS VCS3, împrumutat de la clăparul trupei Keane, pentru o sonoritate specială). Și grafică inteligentă. Ce i se poate reproșa discului? Eu n-am găsit nimic. (Totuși, regret că n-am prins un exemplar de vinil roșu, era mai percutant la ochi…) Și, repet, îmi place!
Cum ar putea să nu-mi placă, îndeosebi versiunea surround? Știu că e o prostie ce spun, dar tot o spun: este imersiune în muzică, așa cum trebuie și cum n-am auzit vreodată! Wilson reușește aici să te înhațe binișor (deschiderea Unself este înșelătoare!), să te poarte cu el pe valuri sonore de-o ravisantă frumusețe, în care pur și simplu te scalzi ca-n piscina cu ziduri transparente a corporatiștilor bine plătiți! Zbori sau te scufunzi? Nu contează. Plenitudinea plutirii este desăvârșită. Cuvintele sunt prea banale ca să traducă tot ce muzica induce. Minima condiție a receptării, după umila mea experiență, este prezența unui sistem standard calibrat, volumul dat la maximum admis, scaunul plasat la centru.
Nu cred că Wilson a optat aiurea pentru trei feluri de flux audio 5.1: DTS, LPCM și Dolby Atmos. Muzicianul e dublat de-un tehnician care știe deja cum mușcă viitorul!
1 Trackback