Rubrici  -  Oltita Cintec  -  Teatrul e al comunității  -  

De câțiva ani, Carmen Lidia Vidu umblă prin țară, în localități unde există teatru și deschidere, ca să documenteze istorii locale și personale, restabilind în modalități estetice legăturile esențiale dintre artiști și comunitate. E felul ei creativ de a se implica, de a reda artei scenice forța de a coagula oamenii, nu doar în publicul aleatoriu dintr-o seară, de a o readuce la statutul de fundament social pe care îl avea la origini. Anul acesta Vidu a poposit la Bacău, unde, de mai multe sezoane, Teatrul Municipal „Bacovia“ e silit să facă față unor provocări existențiale.

Așezământul funcționează într-o clădire centrală neglijată de auto­rități, acoperită la un moment dat de o plasă-giulgiu pentru a proteja trecătorii de bucățile de tencuială desprinse din fațadă. Situația e de dată mai veche: valul retrocedărilor n-a mai ținut cont decât de interesul imobiliar, așa că trupa s-a trezit într-o clădire cu multe litigii, în orice caz cu un pro­prietar intrat ulterior în insol­vență, cu un Consiliu Local care, anul trecut, și-a declinat dreptul la preempțiune, perpetuând incertitudinea. E una dintre temele abordate de Jurnal. Bacău pe care l-am văzut la premieră săptămâna trecută.

Cum se procedează în teatrul documentar, regizoarea a realizat o serie de interviuri cu actorii trupei, i-a ales pe aceia ale căror povești sunt relevante din perspectiva raporturilor cu orașul, a alcătuit scenariul preluând fragmente din discuții, aranjându-le într-o formă scenică multimedia. Mixarea feliilor de viață frustă și expresivitatea digitală e semnătura ei de artist.

Jurnal. Bacău are cinci secvențe

Fluxul de narațiuni personale legate de meseriile scenei și de Ba­cău debutează cu un foarte scurt istoric al artei teatrale a locului. Oficial, aceasta începe în 1848, are suișuri, coborâșuri, un raport năbădăios încă din vechime cu primăria. În mai multe rânduri, dorințele și eforturile artiștilor de sedentarizare instituțională se lovesc de dezinteresul autorității publice. „Desfătările“ sunt, din perspectiva administratorilor ur­bei, „cheltuieli facultative“, adică insuficient de interesante pentru a fi stipendiate. În 1929, artiștii capătă totuși loc în Palatul Mărăști (Hotel Central), de unde au plecat, unde s-au reîntors și funcționează și azi. Comunismul a înființat la începuturile sale, din motive de sovietizare forțată, o rețea națio­nală de teatre de stat în reședin­țele de județ. Scopul era înmulțirea canalelor de propagandă, dar așa s-a născut, odată cu altele, Teatrul „Bacovia“, în 1948.

Dramaturgic, Jurnal. Bacău are cinci secvențe, aceasta pe care tocmai am schițat-o și alte patru privind biografia și legăturile cu municipiul a tot atâția actori din generații diferite, relevante din unghiul relației ombilicale dintre o instituție de spectacole și oră­șenii pentru care există. Înainte de a mă referi la testimonialele lor, subliniez uimirea plăcută cu care am primit aceste povești adevărate. Autenticitatea le face demne de cea mai vioaie imagi­nație care le-ar fi putut produce. Doar că sunt realitate pură. Fiecare în sine are resursele de a merita să fie spusă și ascultată. Însumate, ele și multe altele fac, de fapt, istoria Teatrului „Bacovia“ o parte esen­țială a istoriei Bacăului.

Viorel Baltag s-a născut fix în anul înființării Teatrului. A câș­tigat trofeul Mamaia (la amatori, în 1969), iar la sala de teatru i-a plăcut și l-a atras catifeaua. În intervenția lui vorbește despre turneele de odinioară prin toată țara, câte o lună de zile, cu autobuzul devenit căruța lui Thespis. A fost, împreună cu Dida Drăgan, reprezentantul României la un festival internațional de muzică ușoară (Cehoslovacia, 1971), iar pe afișele de la Bacovia a apărut de foarte, foarte multe ori.

Un personaj din serie e „vocea publică“

Florina Găzdaru e băcăuancă get-beget, iar ca elevă a fost aleasă să îi dea flori lui Ceaușescu când acesta a venit în „vizită de lucru“. S-a făcut actriță deși tatăl ei, mi­lițian, nu i-a înțeles pornirile artistice și nici n-a venit vreodată să o vadă pe scenă. A locuit în teatru, ca mulți alți colegi, și-a crescut fetița într-un apartament repartizat instituției de primărie, unde locuiește și în prezent. Familie, casă, teatru, oraș sunt coordonate ce reapar constant în derularea scenariului. Când bugetul de spec­tacol e insuficient, Florina recurge și acum la rochii, bluze, pantofi sau accesorii din garderoba proprie.

Eliza Noemi Judeu e din Cluj, dar „și-a găsit Bacăul“, cum zice, s-a căsătorit aici, are doi copii. E actriță și, din 2016, manager, iar în primul an de mandat a plâns în fiecare zi. Între timp s-a mai obișnuit.

Bianca Babașa e cea mai tânără din colectiv, are origini rome după tată și un traseu de viață cu viraje dramatice, așa ca multe altele din interminabila și în derivă tranziție autohtonă.

Interpreții spun replici, unii cântă (Babașa alături de familia ei absolventă de Conservator, melodia Țara asta; Viorel Baltag la final, simbolic, șlagărul antedecembrist Te rog, ai răbdare cu mi­ne!), interacționează organic cu partea multimedia (Cristina Ba­ciu). Scenografia virtuală completează jocul uman, dinamizează relatările, reanimă imagini, prezintă documente și fotografii de epocă în colaje plăcute ochiului și utile spectacolului. Canonul teatrului documentar impune un stil de joc detașat emoțional, fără implicare, deși confesiv, lăsând prim-planul încărcăturii afective a evocărilor personale. O serie de podcasturi (Andreea Gavrilă) cu cei patru actori va dezvolta în audio părți din Jurnal. Bacău.

Un alt personaj din serie e „vocea publică“, primarul actual filmat în sala de spectacole exprimând poziția oficială redată în proiecție video. La avanpremieră au participat și opt dintre cei 16 consilieri locali în decizia cărora stă rezolvarea problemelor teatrului, ca prezență de centralitate a colectivității. Rostul spectacolului e ambivalent.

Pe de o parte să-i sensibilizeze pe decidenți în pri­vința nece­sității de a avea teatru în oraș. Pe de alta, de a re­branșa artiștii și orășenii pentru care aceștia creea­ză. E scopul emo­țional al Jurnal. Bacău, pentru că sentimentele sunt materialele cu care lucrează teatrul. Iar teatrul e, în primul rând, al comunității în care există, care are nevoie de el. E momentul să înțeleagă cu toții împreună acest adevăr.