Rubrici  -  Iulia Blaga  -  Război (2)  -  

Let There Be Light (1946), documentarul realizat de John Huston la Mason General Hospital din Long Island nu e doar o mostră de film de propagandă și un precursor al documentarului modern, dar e printre puținele documentare care privesc în interiorul psihicului avariat al unui combatant de război. În 1946 nu exista termenul de sindrom de stres postraumatic (PTSD), ci se vorbea despre nevroză de război (battle neurosis).

Pacienții stăteau la Mason General Hospital (care nu mai există azi) între șase și opt săptămâni, parcurgând mai multe etape de recuperare rapidă: terapie individuală, ședințe de hipnoză care erau une­ori indusă de amobarbital (un barbituric cu proprietăți sedative și hipnotice), ergoterapie (construiau diverse obiecte, pictau) sau sport, terapie de grup (unde erau antre­nați să vorbească despre sentimentul de siguranță din copilărie sau despre reintegrarea lor ulterioară în societate) șamd. Psihiatria folosea atunci și electroșocurile, dar Huston le-a lăsat pe dinafară, probabil ca să nu sperie lumea.

Filmul îi preia pe câțiva com­batanți de la intrarea în spital și îi urmărește până când unii dintre ei sunt externați, iar aparatul manevrat de operatorii lui Stanley Cortez, care filmase The Magnificent Ambersons (1942, de Orson Welles) identifică în alb-negru, din primele momente, simptomele „nevrozei de război“: coș­maruri, insomnii, balbism (bâlbâială), amnezie, dureri de cap, fobii etc.

Huston a spus mai târziu că băieții erau la început atât de șocați, încât nici nu observau aparatul de filmat. Termenul „băieții“ îmi apar­ține. Mi s-a părut frapant că acești bărbați viguroși, frumoși și tineri (la 40 de ani erai prea bătrân să te mai ia pe front) erau de fapt atât de avariați. Vreau să cred că prin pliurile propagandei din film poți vedea o cât de mică pledoarie antimilitaristă. „Ca veteran am tot plâns uitându-mă la aceste răni mentale. Sper că și a mea se va vindeca în timp“, spune un veteran de război într-un comentariu pe contul de YouTube unde a fost încărcată varianta restaurată a filmului.

Să încercăm să vedem războiul prin psihicul unui băiat cu balbism și isterie de conversie (nu poate merge decât ajutat, deși fizic nu are nimic). După o injecție cu amobarbital își amintește că era pe vas și că a vrut să le povestească colegilor despre peștii pe care i-a văzut în Port Said, dar a început să se bâlbâie la litera S și băieții au râs. Își amintește că S-ul vine de la șuieratul șrapnelelor. După ședin­ță, vorbește și merge normal.

Nici în 1946 nu credea cineva că astfel de traume trec după o simplă ședință de hipnoză sau în șase-opt săptămâni de terapie complexă, dar să încercăm să ne imaginăm bătălia de la Okinawa (martie-iulie 1945, unde au murit peste 50.000 de aliați și 117.000 de japonezi) prin psihicul lui Dominic Dolly (dreapta foto), un soldat care nu mai ține minte nimic din propria viață, nici măcar numele. Intrat adânc în hipnoză (fără amobarbital), el se regăsește într-o bătălie unde japonezii încearcă să cucerească pozi­țiile aliaților și deodată se scutură brusc, retrăind explozia care l-a rănit. Spune că nu mai vede nimic, aude doar tunurile și gloanțele în timp ce e dus cu targa. Începe să tremure. Psihiatrul îl întreabă de ce îi frică, iar el spune că nu mai vrea să trăiască ceea ce trăiește. Psihiatrul îi spune că ce i s-a întâmplat e de domeniul trecutului, verifică numele lui și al părinților, vede că și le amintește și îi dă sugestia ca la trezire să-și amintească de Okinawa, dar să știe că e un episod consumat.

Let There Be Light a fost realizat ca film de comandă (70 de ore de material brut montate într-un film de o oră), dar, după ce l-a vă­zut, conducerea armatei l-a confiscat și interzis pe motiv că Huston îi filmase pe pacienți fără să le ceară acordul. Mai târziu cineastul avea să nege, teoria lui fiind că armata dorea „să mențină mitul războinicului, potrivit căruia sol­dații americani s-au dus la război și s-au întors mai puternici, mân­dri că și-au servit bine țara. Ei pot muri ori pot fi răniți, dar spiritul lor nu poate fi înfrânt“.

Huston a insistat timp de 35 de ani ca filmul să fie arătat publicului, lucru care s-a întâmplat în decembrie 1980, parțial și la insistențele lui Jack Valenti, care era președintele Motion Pictures Association of America. Niște critici reușiseră să vadă filmul în 1946, dar cuvintele lor frumoase nu au impresionat forurile competente.

Alte voci sunt azi de părere că cei din fruntea armatei nu doreau să arate un spital unde negrii erau tratați la un loc cu albii, deoarece în armată segregarea rasială a fost abolită oficial de-abia în 1948, deși unele spitale militare nu o mai respectau din 1943. În 1947, armata a comandat în schimb un fel de remake al filmului, care s-a numit Shades of Gray și în care actori jucau rolurile soldaților din documentarul lui Huston. Evident, nu exista nici un negru. „Bărbații care ajung pe front sunt crema tinerei noastre bărbății. Cei slabi au fost eliminați“, se spunea în film. No comment.