Actualitate  -  Constantin Pistea  -  

Întemnițată de patru ori în Iran, Shahrnush Parsipur trăiește astăzi în America cu gândul la cercul tot mai îngust al fundamentaliștilor radicali și al anilor pierduți din motive absurde. Veți descoperi în cărțile ei o lume plină de răni, de care a încercat să scape folosindu-și imaginația și apelând la mitologia locală.

Născută în Teheran în 1946, Shahr­nush Parsipur și-a arătat interesul pentru literatură de timpuriu, având parte de o familie care i-a încurajat pasiunea. Totuși, la universitate, ea a preferat să studieze sociologia, continuând în același timp să-și exerseze scrisul, publicând articole și proze în diverse reviste de cultură din Iran.

În timpul facultății s-a căsătorit și a avut un copil, iar o perioadă a fost nevoită să studieze noaptea, din cauza restricțiilor la care erau supuse puținele femei cărora li se permitea intrarea la universitate.

Tot în această perioadă a început apropierea ei de filosofia chineză și tot acum a avut loc și pri­ma ei arestare, care a durat 54 de zile și a fost cauzată de participarea sa la protestele care au urmat unei duble execuții din Teheran. Și-a dat demisia din postul pe care îl ocupa la Televiziunea Na­țională Iraniană, unde realiza un program adresat femeilor din mediul rural (motiv pentru care a fost din nou arestată, de data aceasta pentru două luni), ulterior a și divorțat, dar s-a întors mereu la scris și la studiile care o atrăgeau cel mai mult: cele despre mitologia chinezească, indiană și iraniană.

A fost la Sorbona și a trăit o perioadă în Franța, dar în 1980 a dorit să fie martor direct al revo­luției care se desfășura în țara ei natală, așa că s-a întors în Iran. A fost arestată imediat, fără să fie acuzată de ceva anume, și a rămas întemnițată aproape cinci ani, între 1981 și 1986, fără să fie oficial pusă sub acuzare și fără un motiv definit de autorități. Într-un interviu cu Golbarg Bashi, Shahr­nush Parsipur spunea: „Grupuri mari de oameni dispăreau pur și simplu. Poate șase, șapte mii de oamenii au fost uciși, iar dacă iau în calcul și ce s-a petrecut în 1988, numărul total al celor uciși depă­șește zece mii. Au fost câțiva ani teribili. Iar atmosfera din închisori era îngrozitoare“.

În 1990 a fost din nou arestată pentru cinci săptămâni, de această dată împreună cu editorul său, Mohammad-Reza Aslani. În ciuda achitării ambilor, cărțile semnate de Parsipur au rămas interzise în Iran. Asta deși volumele care au condus la arestare, Câinele și iarna cea lungă și Touba și sensul nopții, fuseseră foarte bine primite de cititori, cea de-a doua carte devenind bestseller în Iran până la interzicerea ei, ajungând la 22.000 de exemplare vândute în șase luni.

După mai bine de zece ani de presiune politică, scriitoarea avea să emigreze în Statele Unite în 1990. Ulterior a ajuns în Anglia, însă acolo a suferit de o cădere nervoasă și s-a întors în Iran pentru a avea parte de îngrijire. Anul următor a ajuns în Germania pentru lansarea unei traduceri, după care s-a întors în America, unde locuiește și astăzi.

Până unde poate străbate imaginația

În Femei fără bărbați (Editura Polirom, 2014, traducere din limba persană de Cristina Ciovârnache), un roman mic ca număr de pagini (152), însă extrem de intens și de încărcat cu o simbolistică legată de tradiția și mistica iraniană, nucleul narativ este conturat de cinci femei. Mahdokt, Faezé, Mounes, Farrokhlaghá și Zarrinkolah sunt de vârstă și preocupări diferite, însă firul narativ le unește surprinzător.

Mahdokt este o fostă profesoară care dorea să studieze limba franceză, iar Faezé, o tânără necăsătorită, îndrăgostită de Amir Khan. Amir are o soră, chiar Mounes, a treia eroină a romanului, prietenă cu Faezé. Mounes, care are 30 de ani și este virgină, moa­re și învie de câteva ori în această carte. Poate cel mai spectaculos personaj dintre cele cinci, Mounes fuge de acasă și citește o carte care îi va schimba viața, Împlinirea sexuală sau cum să ne cunoaș­tem propriul corp.

Farrokhlaghá are 51 de ani și o căsnicie în care se simte mai bine atunci când soțul ei este plecat. Când el moare, Farrokhlaghá cumpără o casă veche, pe care vrea să o renoveze și să ducă un trai liniștit. Casa aceea va fi locul în care destinele femeilor din această carte se vor reuni în mod magic, unde sigur că va ajunge și Zarrinkolah, a cincea protagonistă, o prostituată de 26 de ani care se confruntă cu problema de a avea mai mulți clienți decât poate suporta. Mai mult, Zarrinkolah constată într-o zi că nu mai vede capul clienților săi, fapt care anunță tot felul de momente ciudate, derivate din mituri și simboluri locale, pe care Shahr­nush Parsipur le-a combinat pentru a susține o narațiune stranie, dar atrăgătoare, în care fantasticul se întrepătrunde uimitor cu realitatea.

Cartea aduce în atenție momente dificil de integrat într-un roman, însă care aici, prin felul în care autoarea le leagă între ele, își găsesc locul întru totul: o femeie se decide să trăiască asemenea unui copac, nemișcată, fără altă hrană decât roua dimineții sau laptele unei femei însărcinate, care, pe măsură ce avansează sarcina, se transformă în lumină, pentru ca bebelușul ei să fie de fapt un nufăr. Toate aceste elemente stranii devin interconectate pentru a da o narațiune de care devii dependent. Îi simți stranietatea, însă nu ai tendința de a o respinge, ci mai degrabă de a te apropia și de a vedea până unde poate merge imaginația lui Shahrnush Pasipur.

Femei fără bărbați a fost ecranizat în anul 2009, iar pelicula a fost premiată cu Leul de argint la Festivalul de Film de la Veneția. A reprezentat o reală confirmare a valorii cărții, însă o confirmare care nu a fost foarte apreciată în țara scriitoarei. Din cauza curajului de a reda în acest roman anumite scene care emană sexualitate și de a da glas nevoii de libertate a femeilor, Shahrnush Parsipur a fost întemnițată. Un risc pe care scriitoarea iraniană și-l va asuma din nou cu volumul Memorii din închisoare, când va povesti despre cum, în Iran, tradiția spune că fetele trebuie să se mărite între 9 și 13 ani și că, în același timp, virginitatea este cel mai important element al contractului de căsătorie. De altfel, în Femei fără bărbați, Mounes știe despre virginitate că este ca o perdea. Când avea opt ani, i s-a spus că Dumnezeu nu iartă niciodată o fată care și-o pierde, de unde și nevoia de a fugi, de a se informa, de unde și revelația că lucrurile nu stau tocmai așa.

„Nu voiam să-mi irosesc toată viața, să rămân o vită neștiutoare“, spune și Faezé, care, tot în urma unei fugi, ajunge printre cele cinci protagoniste ale romanului. „E drept că mai e și vorba aceea, fericiți cei săraci cu duhul. Dar am hotărât să plătesc prețul, să-mi risc fericirea și să caut cunoaș­terea. Firește, când pornești pe un drum, te pândesc și pericole. Ori ai puterea să le înfrunți, ori te întorci în turmă ca un miel supus. Dar chiar și așa, când te întorci, ceilalți te ocolesc de parcă ai avea râie.“

Ei bine, Shahrnush Parsipur, scriind despre sexualitate și libertate, și-a asumat un risc teribil, un risc care avea să devină realitate pentru ea, o realitate iraniană care a făcut-o să plătească, de altfel, cu vârf și îndesat pentru curajul său.

Cu fața la perete

„Am fost închisă de patru ori“, va scrie ea în Memorii din închisoare (Editura Polirom, 2015, traducere din limba persană de Cristina Ciovârnache). „Niciodată nu mi s-a adus vreo acuzație oficială, cu excepția celei de-a treia detenții, dar era vorba despre dovezi falsificate, care au fost ulterior respinse de instanța de judecată.“

Memorii din închisoare nu este atât o mărturie personală, cât un document rar cu privire la cum poate arăta iadul pe pământ. „Adevărul este că nu am văzut niciodată deținute care să fi povestit despre abuzuri sau agresiuni sexuale. Dar umblau zvonuri că fetele condamnate la moarte erau cununate cu gardieni în seara dinaintea exe­cuției, ca să nu fie îngropate virgine și să aducă ghi­nion, conform superstiției că o fată îngropată virgină va ademeni un bărbat s-o urmeze în mormânt.“

Shahrnush vorbește despre singurătatea la care era forțată în timpul întemnițării, când nu avea lumină deloc, când încăperea în care stătea nu avea nici o fereastră, precum și despre regimul de teroare la care era supusă: oamenii pe care-i auzea plângând și urmele de sânge de pe coridor (despre care nu crede că era real, ci era doar amplasat acolo, cu rolul de a intimida).

„Până de curând, Iranul nu a permis femeilor să fie active. Iar femeile erau considerate a fi obiec­te, nu oameni. A fi scriitoare era o sarcină foarte grea“, s-a destăinuit Shahrnush Parsipur într-un interviu ușor de găsit pe YouTube, în care spune și cum romanul Fe­mei fără bărbați a trimis-o de două ori la închisoare. „Să faci literatură în Iran este greu. Și e la fel și pentru bărbați, pentru că cenzura este îngrozitoare astăzi și nu ți se permite să amintești de foarte multe lucruri.“

Interesant este că scriitoarea a fost întemnițată și pe perioada monarhiei, dar și după Revoluția Islamică. Sub motive diferite, une­le mai absurde decât altele. Toate însă vorbesc despre o lume în care funcționează controlul religiei asupra societății, iar dife­rența dintre bogați și săraci poate naște mișcări sociale cu consecințe gra­ve, în care un rol foarte important îl joacă liderii religioși.

Citind Memorii din închisoare, o carte scrisă într-un limbaj foarte accesibil, de o scriitoare care încearcă să nu își implice emoțiile personale în redarea istorică a faptelor, îți dai seama că Shahrnush Parsipur face parte din grupul celor aleși care l-au trăit pe Kafka, nu doar l-au citit, ci pur și simplu l-au experimentat în viața lor. Arbitrarul, absurdul, puterea utilizată arbitrar, manipularea sunt chestiuni pe care numai o minte foarte puternică le poate gestiona și filtra.

Cum zice Shahrnush în Memorii din închisoare, „faptul că eram săracă m-a ajutat să rămân liberă. Sărăcia e groaznică, dar are un avantaj, și anume că nu ai nimic de pierdut“. Însă foarte mult timp, din cauza presiunii psihice îndelungate, la care a fost supusă nu doar ea, ci și familia ei – uluitor cum povestește scriitoarea că fiul său uda patul în timpul nopții (deși avea deja șapte ani), din cauza sentimentelor apăsătoare care-l încercau odată cu întem­nițarea mamei –, foarte mult timp scriitoarea a avut de suferit și a fost nevoită să rămână internată, sub tratament medicamentos. „Am petrecut un an privind fix peretele din fața mea. Nu puteam scrie. Pe de o parte, luam medicamente puternice, care îmi afectau imaginația, și, pe de altă parte, nu știam despre ce aș putea să scriu. Îmi pierdusem complet speranța în viitorul societății iraniene. (…) Oricum, îmi pierdusem speranța în viitor.“

Tot în această carte, dar și în diverse interviuri pe care le-a acordat de-a lungul timpului, Shahrnush Parsipur punctează poate cea mai importantă cauză a tulburărilor sociale care fisurează temelia Iranului de câteva decenii: faptul că oamenii de la sate au fost chemați la oraș, cu iluzia că vor fi fericiți. Câteva milioane de iranieni au suprapopulat Teheranul în decurs de numai doi-trei ani, apreciază scriitoarea. „Nici unul dintre liderii Revoluției Islamice nu și-a asumat chemarea explicită a populației rurale spre orașe, dar ei au contribuit indirect la asta. (…) Oamenilor li s-a dat de înțeles că în orașe vor găsi un cămin, pâine, apă, electricitate și mâncare, toate gratis. Și, pentru că liderii Revoluției Islamice erau musulmani, oamenii și-au bazat căutarea unui rost la oraș pe credință.“

Despre toate acestea, Shahr­nush Parsipur scrie pe larg în Memorii din închisoare, o carte ca o analiză dură, dar precisă și deloc subiectivă, a involuției Iranului din ultimele decenii. „Un grup de fundamentaliști radicali a format un mic cerc și încearcă să-i înghesuie pe toți în acest cerc“, conchide Parsipur, pe care o găsești la fel de intensă aici, în cartea de memorii, unde încearcă să fie lucidă și echilibrată, ca și în Femei fără bărbați, un roman altfel, în care imaginația și miturile orientale îmbracă fermecător o poveste despre libertate, egalitate și sex. „Eu vreau să devin lumină“, spune una dintre femeile de aco­lo. „Cum se poate transforma cineva în lumină?“ „Înțelegând întunericul“, îi răspunde grădinarul „din poveste“ (nu degeaba este vorba despre un grădinar aici, după cum și grădina are rolul ei în carte). „Tu, ca toți oamenii obișnuiți, nu înțelegi că lumina și întunericul sunt una. Ascultă-mă pe mine! Trebuie să înțelegi întunericul. Ăsta e principiul. Nu cău­ta să devii lumină, pentru că odată ce-ai devenit lumină nu mai este cale de întoarcere.“

Galerie foto