Emil Brumaru: Ciudat, vorbesti cu atita dezinvoltura despre comunism, despre Raposatul, dai definitii pe baza de detergenti… Mie, una peste alta, perioada aceea mi-a consumat o parte din copilarie, adolescenta, tineretea, maturitatea… Cam doua treimi de viata… Doar prin ceea ce am scris, prin ce am citit (si aici doar partial – fiindca, imi amintesc de niste carti: Sondorii din Apseron, Asa s-a calit otelul, Tinara garda…) am reusit sa fiu in afara realitatii de atunci… De gindit…
V.D.N.: Stati putin… nu, nu e asa simplu. A lua in ris anumite detalii nu inseamna a vorbi cu dezinvoltura, nu in sensul de a privi cu usuratate la modul general, asupra intregii perioade! Am prins si eu, din pacate, prea multi ani din acea vreme. Sigur, a vorbi prin comparatie cu ce ati trait dumneavoastra ar putea fi o obraznicie. Si totusi… am trait fiecare in mizeria de atunci; sint nenumarate aspecte pe care nici eu nu le pot povesti cu zimbet, nici macar cu unul amar. Dar nici n-as adopta un ton dramatic aici, unde am inceput prin a vorbi despre lecturile in toaleta! Totusi, voi povesti o intimplare reala, din aceasta iarna. Eram cu sora mea in Germania. Masa intr-un restaurant chinezesc, impreuna cu citiva prieteni, toti nemti. Ajun de Craciun, amintiri din copilarie… Conversatia aluneca, nu stiu cum, spre copilaria noastra, din Romania comunista. Sora, apoi si eu, povestim despre cum ne jucam cu banii de ulei sau zahar in buzunar. Daca „se baga” la magazin, lasai joaca si fugeai. Apoi cartelele de piine, trezitul la 4 noaptea ca sa mergi la lapte, perna burdusita pe telefon, teama din casa, in fine, povesti cunoscute pentru noi, dar care pe nemti ii cam lasau cu gura cascata. Si dintr-o data simt nevoia sa sparg tot sirul asta de amaraciuni; era ceva fals in intreaga poveste. Si i-am explicat cumnatului, peste farfuriile cu felii rumenite de rata, ca n-ar trebui sa creada ca am avut o copilarie nefericita! M-am pomenit vorbind cu pasiune despre ceea ce e frumos in copilarie, indiferent de ceea ce se intimpla in jur: florile sint uriase, culorile au miros, papusile vorbesc. Banii, mincarea de pe masa, vocile de la Europa Libera, chiar si teama erau totusi griji din lumea adultilor. Iar cumnatul, nascut in Germania in ’46, din tata american si mama nemtoaica – copil al razboiului –, a inceput atunci a povesti despre cum se jucau printre darimaturi; fericiti, cum se joaca copiii…
E.B.: Asta da raspuns! M-a lasat cam fara piuit. Se pare ca am atins ceva care te indeamna la scris! O sa facem o pauza cu alune. Prea ai multe de zis. Si ma complexeaza toata amestecatura asta aiuritoare de natii cu felii de rate rumenite, halite in Germania, intr-un restaurant chinezesc. (Sa adaug ca, pornind de la textul initial, nu prea inteleg de ce i-ar fi furat iubitul… Posibil, ca „iubitul” sa fi plecat asa, ca-i placea alta femeie… nu a fost deloc sterpelit… ) Ei, dar ai o mie de lucruri de povestit… in sfirsit ti-ai dat drumul… ma bucur… Ar trebui sa le iei incet, pe rind, nu dintr-o rasuflare… Normal, copilaria e frumoasa oricind, aproape oricind… La vreo 4 ani ma distra teribil cum cad avioanele din cer, in fum si flacari, ochite de artileria antiaeriana… Ba linga cantonul in care locuiam, la Merisani, o data, sub un prun pipernicit, a adormit un parasutist naucit de catapultarea fortata… Promit sa revin in forta… E cernoziom fertil aici.
(Va urma)