Avanpremieră  -  Suplimentul de Cultura  -  

„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Luna. O istorie pentru viitor, de Oliver Morton, traducere de Doru Căstăian, care va apărea în curând la Editura Polirom.

– Fragment –

Coiotul, ne spune o poveste care circulă prin Arizona încă dinainte să fie Arizona, urlă la Lună pentru că a fost cândva Luna însăși. A preluat această funcție de la Corb, care fusese ales de oameni anterior, dar care s-a dovedit a fi prea negru ca să-și ducă slujba la bun sfârșit. Corbul preluase slujba de la Vulpe, prima alegere a oamenilor, dar care s-a dovedit a fi prea deșteaptă. Lumina Coiotului a fost superioară celei produse de Corb sau de Vulpe. Dar prezența Coiotului pe cer a creat și probleme. Se spune că ar fi profitat de postul său de observare ca să spioneze femeile care se îmbăiau, să scoată la lumină tot felul de fărădelegi sau să influențeze jocurile de noroc. Așa că oamenii au hotărât să dea jos Coiotul de pe cer, la fel cum procedaseră cu Vulpea și cu Corbul, și au trimis în locul lui un animal de aceeași culoare: Iepurele. Iepurele s-a cui­bărit în Lună, a stat liniștit și s-a purtat frumos. Priviți în sus și îl veți putea vedea: cu trupul ghemuit și urechile pleoștite.

Astronomii din Franța și Arizona nu erau însă interesați de asemenea detalii despre Lună. Erau mai degrabă atrași de partea din fața vizibilă a Lunii pe care Soarele nu o lumina, unde abia dacă puteau zări câte ceva, luminată fiind doar de lumina terestră.

La fel cum Luna reflectă lumina Soarelui spre Pământ, la fel și Pământul reflectă lumina Soarelui către Lună. Și face o treabă impresionantă. Pământul este mai mare decât Luna și e un mediu reflectorizant mai bun; Pământul întreg văzut de pe Lună reflectă de cincizeci de ori mai multă lumină decât reflectă Luna spre Pământ. Iar o parte din lumina Pământului care a călătorit noaptea spre Lună este trimisă înapoi de unde a plecat.

Această lumină, numită une­ori lumină cenușie, poate fi observată cel mai bine atunci când e Lună nouă. E momentul când Lu­na se află între Soare și Pământ; este zi pe fața ei îndepărtată, cea privind către Soare, și noapte în cea mai mare parte a feței dinspre Pământ. Noaptea lunară este luminată doar de lumina Pământului, ceea ce înseamnă că partea cea mai mare a discului Lunii poate fi văzută destul de bine. Fața care primește lumină de la Pământ este foarte întunecată și, paradoxal, uneori pare chiar mai întunecată decât cerul nopții, dar e clar că acolo e Luna întreagă, nu doar dâra subțire de seceră strălucitoare de pe o parte a ei. Uneori i se spune Luna veche aflată în brațele luminate de Soare ale celei noi.

Prima persoană despre care se știe că a înțeles că lumina cenușie este cea dată de Pământ a fost Leonardo da Vinci, la începutul secolului al XVI-lea. Leonardo le spunea celor care doreau să devină artiști că „mintea unui pictor trebuie să fie asemenea unei oglinzi“; lumea există pentru a fi reflectată. Iar uneori, pentru a reflecta ea însăși, la fel cum Luna reflectă lumina Soarelui și a Pământului.

Din ce e făcută această su­prafață reflectorizantă? Din apă învolburată, credea Leonardo. Da­că Luna ar fi o oglindă adevărată și netedă, observatorii de pe Pământ ar vedea o imagine a Soarelui strălucind doar puțin deasupra suprafeței ei; a comparat-o cu o minge de aur luminată de razele Soarelui de pe frontispiciul unei clădiri înalte. Faptul că nu se întâmplă nicăieri așa ceva, a spus Leonardo, ar putea sugera că Luna este formată mai degrabă din numeroase oglinzi mai mici care dispersează lumina în diverse direcții, ca o dudă aurie (iubesc această imagine) sau ca valurile făcute de o ambarcațiune de pescuit. Pare totuși mai probabil ca pe Lună să existe apă și nu fructe. Suprafața lunară, a presupus Leonardo, trebuie să fie acoperită în cea mai mare parte de apa mărilor – o idee care se potrivea cu îndelungata istorie a asocierii dintre Lună cu mareele, cu norii de ploaie și cu apa.

Pământul este și el acoperit de ape în cea mai mare parte. Așadar, și el trebuie să reflecte Soarele. Leonardo scria: „Dacă ai putea sta acolo unde se află Luna, Soarele ți-ar apărea ca și cum ar fi reflectat de toată apa pe care o iluminează în timpul zilei, iar regiunile terestre dintre ape ar apărea la fel ca petele întunecate pe care le zărim pe Lună care, atunci când sunt private de pe Pământ, le apar oamenilor așa cum Pământul le-ar apărea unor locuitori de pe Lună“. Noaptea, Luna e luminată de lumina reflectată de mările Pământului, la fel cum și Pământul e luminat de apa mărilor de pe Lună. Este fenomenul „luminii secundare“ mult discutat de artiștii Renașterii – o lumină care există deși nu se vede nici o sursă a ei, de pildă atunci când Soarele este reflectat de peretele unei camere însorite și luminează și camera vecină, care nu are ferestre. Leonardo a preluat modul în care artiștii se gândeau la pictura interioarelor și l-a aplicat la o scară mai largă decât cea a Pământului.

Galilei, care a adus primul în atenția publicului existența luminii cenușii și a explicat-o, era, ca și Leonardo, la fel de interesat de aspectele tehnice ale picturii, și a predat un curs pe aceste teme. Mai avea un interes pe care Leonardo nu-l avea. Voia să convingă lumea că Universul era altfel decât se credea. Iar lumina cenu­șie îi era de mare ajutor în această privință.

CARTEA

Luna lui Oliver Morton este o capodoperă de jurnalism științific menită să ofere o viziune proaspătă și pertinentă asupra satelitului natural al Pământului. Sunt prezentate și comentate informații, ipoteze și teorii despre Lună din cele mai diverse domenii: geologie, cosmogonie, istorie, astrobiologie, mitologie, literatură SF și artă în general, inginerie și aeronautică spațială, futurologie ș.a. Reunite, capitolele cărții ne arată că omenirea a avut multe de învățat de la Lună atât în ce privește alcătuirea universului, cât și explorarea spațială. Studiind-o, oamenii și-au modificat adesea propriile percepții despre Pământ. O demonstrează cercetările începute încă de pe vremea celor dintâi astronomi ai Antichității, continuate în Renaștere de Galilei și Leonardo da Vinci și, în contemporaneitate, de noile tehnologii dezvoltate ca urmare a Războiului Rece, a cursei spațiale și a planurilor de folosire a Lunii ca trambulină pentru viitoarele explorări ale cosmosului. Astfel, cartea lui Oliver Morton reprezintă o sinteză vastă și, totodată, rodul unor ani îndelungați de cercetări entuziaste și activitate reportericească. Luna este mai mult decât o carte, este o oglindă ce reflectă viața noastră în Antropocen.

„Stilul scrierilor științifice ale lui Morton este cuceritor și limpede. Capitolele despre formarea Lunii și istoria științei selenare sunt captivante… Morton are darul de a sintetiza știința, tehnologia și cultura.“ (Eli Kintisch, „The Washington Post“)

„Elegantă… Proza lui este perfectă, emoționantă, cu un surplus de lirism în capitolele dedicate trăsăturilor și fenomenelor lunare.“ (Alan Hirshfeld, „The Wall Street Journal“)